“O! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie şi curma a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos…
Să dorm,
Să dorm pe veci.”
După moartea lui Mihai Eminescu, la 15 iunie 1889, poeta Veronica Micle a intrat într-o depresie puternică. La data de 3 august 1889, aflându-se la Mănăstirea Văratec din județul Neamț, Micle a luat decizia de a-şi încheia socotelile cu viaţa şi s-a sinucis cu arsenic.
Veronica Micle a murit aiciNăscută în același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Câmpeanu rămâne orfană de tată în același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit în 1848 în Munții Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliția habsburgică.
Situația grea o face să treacă munții în vara lui 1850, în Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Năsăud și împrumuturile îi ajung pentru a-și cumpăra o casă în Târgu Neamț. Mănăstirea Neamțului iși vindea „odăițele humuite” de pe Ulița Mare, pentru a termina spitalul și noul local al școlii.
Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniță, mănăstirii Văratec, pentru a servi drept locuință maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând familia se mută la Iași. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spală rufe cu ziua și se ocupă cu moșitul.
În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Școala Centrală cu diploma de eminență. Din comisia examinatoare fac parte, între alții, Ștefan Micle, viitorul rector al Universității din Iași. Născut la Feleac, lângă Cluj, școlit la Blaj, voluntar în 1848, după o licență în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și inteligența fetei, Ștefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august 1864, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene. Cei doi vor avea două fete, Virginia și Valeria.
În 1872 Veronica Micle debutează în „Noul Curier Român” sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză: „Rendez-vous” și „Plimbarea de mai în Iași”. Majoritatea poeziilor vor fi publicate în Convorbiri literare însă mai colaborează la „Columna lui Traian”, „Familia”, „Literatorul”, „Universul literar” ș.a.
Intâlnirea cu Eminescu
Tot în anul 1872, Veronica merge la Viena pentru a-și trata o eczemă. Aici îl întâlnește pe Mihai Eminescu, iar între cei doi se naște o poveste de iubire.
Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândețe două șuvițe transparente, atrăgea atenția imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri și muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viață.
„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,
Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!
Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu.”
(M-am gandit…, 1883).
Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumusețe seducătoare, care trezea admirația tuturor celor ce-l cunoșteau? Înaripat de imaginația romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874-1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireș”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.
Ea, muză, el, poet
La data de 1 septembrie 1874, Eminescu devine director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, iar până în octombrie 1877, marele poet locuieşte la Iaşi. În tot acest timp, relaţia de iubire dintre Eminescu şi Veronica Micle începe să prindă şi mai mult contur. Imaginea ei se regăsește tot mai mult în rândurile sale:
”Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minții, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inimi.”
Ca un răspuns al mesajului său, confirmând că o singură clipă a fost de ajuns ca ei să aibă acea revelație, Veronica Micle mărturisește, tot în versuri:
„Și-acum mă’ntreb eu: simțirea adâncă
Cum de se naște pentr’un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă
Știam atâta că ești poet!”
La data de 6 august 1879, Ştefan Micle moare, iar Veronica Micle reia legătura cu Mihai Eminescu, fără însă ca cei doi să reuşească să formeze o familie. Au locuit câteva luni împreună într-un imobil din București, de pe strada Buzești, la numărul 5. Ea încerca să-l convingă să se căsătorească, dar opoziția junimiștilor prin vocea și autoritatea lui Titu Maiorescu, i-a împiedicat.
Veronica Micle reuşea, nu de puţine ori, să-l facă gelos pe marele poet prin prisma legăturii intime avute cu Ion Luca Caragiale. În cursul lunii august 1882, cei doi se despart, după o lungă serie de certuri şi dispute generate de toanele Veronicăi Micle. Până și fanteziile lor erau conturate în același mod și două inimi vibrau la unison prin cuvintele profunde, pline de sens. Au circulat zvonuri despre aventurile Veronicăi cu alți bărbați, zvonuri ce l-au mistuit pe Mihai:
„Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,
Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui
Și risipești privirea-ți – când eu pentr-un cuvânt
Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.”
Eminescu aflase că iubita sa flirta destul de des cu ofițerii din Parcul Copou, din Iași. Din acea clipă s-a simțit dezamăgit și trădat de femeia cu chip de înger.
„Te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă (…) Nu văd nici o perspectivă a trăi împreună pentru că nu mi s-a oferit nimic la Iaşi pentru a duce o viaţă convenabilă cu tine (…) Tu rămâi în mintea mea şi sufletul meu, visul de aur al vieţii mele” îi scria Eminescu.
Scrisorile lor sunt pline de amintiri vii, jurăminte înflăcărate, învinuiri arzătoare. Veronica îi scrie cu patimă: “Îmi eşti drag, te doresc, m-aş mulţumi să te văd trecând numai o clipă pe stradă, o clipă, numai o clipă. Singura plăcere este să-ţi scriu. O dată ziceai să murim împreună. Ce înseamnă la bărbaţi iubirea? Cuvântul fără sens pentru inima lor!”
Ruptura a început la sfârșitul anului 1881 care a produs multă mâhnire în sufletul poetei. De la adresarea plină de gingășie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul și iubitul meu Emin„, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu„, chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipsește: „Eminescu meu, va veni un timp când vei simți toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea și nimic din cele pierdute”.
Nu mă uita
În 1883, odată cu îmbolnăvirea lui Eminescu, a început o campanie de denigrare a poetei, foarte multe persoane reproşându-i faptul că spitalizarea marei sale iubiri nu a impresionat-o în nici un fel. După ce a început să-şi mai revină, Mihai Eminescu se întoarce la Iaşi, însă de această dată Veronica Micle este cea care pleacă la Bucureşti, însoţind-o pe fiica sa la studii.
„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”, îi scria Veronica Micle lui Alexandru C. Cuza, când boala poetului Eminescu devenea mai puternică ca niciodată.
Moartea poetului, în dimineața de 15 iunie 1889 în sanatoriul doctorului Suțu o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidență, poezia „Raze de lună”, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste.
„La slujba prohodirii poetului național din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova”, citim intr-un ziar din Transilvania, „așeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita””. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.
Finalul tragic
După decesul poetului, Veronica Micle intră într-o depresie profundă. Tristă din cale afară, ea alege să se retragă la Mănăstirea Văratec. Își găsește găzduire în casa maicii Fevronia Sârbu.
Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, “un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”. O viaţă trăită în adoraţia geniului eminescian, dar asaltată de bârfe şi calomnii, o viaţă plină de nefericiri şi greutăţi materiale, marcată de stranii simetrii.
“Doamna Veronica”, îşi amintea și maica Epraxia Diaconescu “era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger…” Se plimba des prin împrejurimi și avea migrene.
Presimțind ceva, Veronica scrie o ultimă poezie-testament „O! Moarte” . Starea ei de sănătate se degradează vazând cu ochii. Maica Fevronia Sârbu spunea că Veronica „se chinuia cu nervii, a căror agitație o făceau să aiureze și să aibă cu închipuirea ei bolnavă, diferite vedenii, dar mai ales pe Eminescu”.
În ultima scrisoare, datată 1 august 1889, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălţăteşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia.
În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iaşi, familia Curelaru din Roman, câteva călugăriţe. În discuţii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morţii lui. Revenise, desigur, şi întâmplarea bizară de la Poiana Ţigăncii, care o urmarea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apă pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu. L-a văzut îmbrăcat în straie orientale, urcând scările de marmură ale unei moschei cerești.
Odată cu dispariția lui Mihai, sensul vieții ei s-a pierdut în neant. Muza și îngerul lui, nu a putut suporta durerea. Tot ce o ținea în picioare fusese iubirea lui. Fără el era lipsită de scop, dărâmată. Nu a mai ieșit din doliu și, la fix 50 de zile de la moartea lui, a decis să pună capăt suferinței.
Un fragment din cartea „Veronica Micle – îngerul blond al lui Eminescu” scrisă de Ion Ionescu Bucovu, descrie ultimele momente din viața poetei:
„Insomnia care-o tortura de câteva zile totuşi nu-i da pace. Îi reveni în minte o scenă de la seratele ei literare. Eminescu, pe scaun în faţa ei, citea o poezie, privirile lui discrete o învăluiau şi ea se ruşina şi punea capul în jos. „Să nu mai faci asemenea gesturi!- îl mustrase ea. Te trădezi şi-mi faci netrai în casă!” „Să fugim undeva în lume!” – îi trăznise lui. „Unde?” – întrebase ea tandră cu mâna după gâtul lui. „În ţara visurilor! Auzi? În ţara visurilor!” El tot visa… Altădată răspunsese: „La Paris! Sau în Spania! Sau în America!!” Trecuseră de-atunci mai bine de zece ani…
Să fugă cu poetul în Ţara Visurilor?
O vizitase şi doctorul:
-Ce te doare, coană Veronico?
-Nimic, domnule doctor! Atât: insomnii, dureri de cap, o stare generală proastă…
-Să iei drogurile astea! – îi zise doctorul. Şi pe urmă mai stăm de vorbă…
Şi a plecat şi doctorul, a rămas cu ceasornicul din perete care parcă-i bătea timpul drept pe creier. „Of, Doamne, se lamenta ea, ce să fac, Doamne?” „Drogurile, Veronico, îi răspundea cealaltă Veronică care se cuibărise în sufletul ei- ele sunt cel mai bun remediu!” Tocmai sosise Virginia cu pilulele de arsenic de la fratele Smarandei şi i le pusese în sertăraşul din noptieră. „Dar trebuie făcut totul foarte repede, fără să mai gândesc ceva!”
Şi coborî din pat şi se năpusti asupra sertăraşului, puse la gură flaconul cu arsenic şi-l sorbi cu o demenţială poftă…
Se învârti de câteva ori casa cu ea, mai avu timp să-şi mai amintească de cele două copile, apoi, ca prin vis, văzu figura lui Eminescu apropiindu-se de ea… După care a căzut în neştire ca o apă liniştită după o mare furtună…
Când a venit Virginia şi a găsit-o aşa, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica să-i spună şi ei. Călugăriţa tocmai se pregătea de utrenie. Se îmbrăca şi-şi căuta lumânările….
-Vino, măicuţă, că moare mama! Am găsit-o înţepenită în pat!
-Dar ce-a făcut, păcatele mele, că era mai bine! – se mira măicuţa, căutând clondirul de oţet.
-Nu ştiu! Hai mai repede c-o găsim moartă…
Şi-au fugit repede la Veronica.
Învineţise şi-i ieşiseră clăbucii la gură. Găsiră şi flaconul cu arsenic pe jos.
-S-a otrăvit, maică, fugi repede după lapte!
Încercă să caute lapte, dar nu găsi sticla. Câteva picături de apă pe buze nu-i făcură aproape nimic. Rămăsese cu gura încleştată şi privirile fixe şi umezite…
Sosiră şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu, care între timp auziseră ce se întâmplase. Dar veniseră prea târziu; Veronica agoniza, vărsa sânge şi se răcise, faţa i se crispase şi i se bulbucaseră ochii în cap. Medicul Ursulescu îi luă pulsul şi constată că starea bolnavei este foarte gravă; doctorul Cantemir îi făcu câteva injecţii, dar speranţele se spulberară repede când văzu că boala evoluează rapid.
Spre seară, situaţia ei se agravă şi chilioara ei rămase luminată toată noaptea. La capul ei, cele două maice, Fevronia şi cu Evghenia Negri se jeleau şi blestemau această zi fatală. Evghenia, în genunchi, cu faţa la Preacurata se ruga pentru binecuvântarea Veronicăi…
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii începură să tânguie glas de moarte. Slujba de la biserică se terminase, murmurul rugăciunulor încetase şi maicile părăseau sfântul lăcaş. În chiliile Veronicăi se-auzeau bocete şi prin ferestre se vedeau lumânările arzând în paraclisier… Glasul Virginiei spărgea aerul nopţii cu notele ei dulci de soprană:
-Mamăăă, mamăăă! Blestemată ai fost, mamăăă! Şi ce viaţă tristă ai dus, mamăăă! Ce rău ţi-am făcut noi de ne-ai părăsit aşa repede, mamăăă?
Apoi au venit maicile toate care-o cunoşteau. Evghenia o cunoştea de pruncă, de când venise maică-sa cu ea în braţe de la Năsăud… Şi Piguţa, şi Eleonora, şi Sofia… Toate o plângeau…
Un zvon trist ca un vânt otrăvit trecu pe toate cărările Văraticului la ceas de noapte: a murit Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu…
Era 3 august 1889, tot o zi de sâmbătă ca la moartea lui Eminescu.
Şi călugăriţele nu dormiră, începură să depene poveşti despre viaţa ei şi despre dragostea ei cu Eminescu… Se ţesea o legendă… Iar clopotele spărgeau asurzitor întunericul senin al nopţii, tot cu lună, şi tot cu stele… Se-nfiorau florile, plângeau copacii, agoniza micuţul pârâiaş, şi tot Văraticul era răscolit de cumplita durere…
Prinzând de vestea morţii de la călugăriţele ce se boceau pe carăruie, doctorul Taussig lăsă trăsura încet şi-ncepu să se-nchine:
-Dumnezeu s-o ierte!
-Dumnezeu s-o ierte, domnule doctor!
Apoi tăcut, intră în casă, o privi pe moartă, îi aprinse o lumânare la cap într-o tăcere solemnă, şi se-aplecă peste masă, rupând fila calendarului care rămăsese la 3 august 1889…
Noaptea parcă nu-şi mai ridica vălul…
Voia să încremenească totul într-o legendă…
Luceafărul de ziuă, cu ochi de strigoi, privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată şi ea din această lume spre depărtările lui astrale. Şi din lumea lui repeta oracular blestemul:
„Nici cenuşa noastră-n lume,
Scumpo, nu s-o întâlni!”
În registrul stării civile pentru morţi 1889 la nr. 61 “din anul una mie opt sute optzeci şi nouă luna august ziua şasă ora zece dimineaţa- se găseşte scris- act de moarte a Dnei Veronica Micle văduvă în etate de patruzeci de ani pensionară domiciliată în oraşul Bucureşti, încetată din viaţă la trei august corent ora unsprezece din noapte în casa maicei Fevroni Frosinei cântăreţe din M-rea Văraticu Comuna Filioara Marture au fost Gheorghe Alecsandru Popovici învăţător în etate de douăzeci şi opt de ani şi Alexandru Bărsanu în etate de două zeci şi cinci de ani foncionar ambii domiciliaţi în Comuna Filioara amici cunoscuţi ai moartei care au subscris acest act după ce li s-au cetit şi după ce au constatat moartea noi însene Neculae Popovici adjutor de Primar şi officer al stărei civile al comunei Filioarea.
„Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”
Veronica Micle este înhumată religios pe 5 august 1881 lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec, la umbra unui brad. În ciuda faptului că în religia ortodoxă persoanele care se sinucid nu au parte de slujbă, cel mai probabil a contat faptul că poeta era foarte apropiată de Mănăstirea Văratec.
Memorialistul G. Panu avea să relateze despre tristul eveniment: „Veronica Micle nu mai este! … Această femeie, această inimă din suspinele căreia au luat zbor un șir lung de frumoase inspirațiuni a fost coborâtă în mormânt zilele trecute la mănăstirea Văratecului. Acolo, sufletele chinuite de amărăciune ale luptei pentru viață, fug din târgurile prozaice ca să-și răcorească câteva zile mintea, să-și astâmpere bătăile inimii, în seninătatea naturei sălbatece (…) O asemenea femeie duce cu ea în mormânt o comoară de dureri alese și mari …”
Pe 10 august 1889, Ziarul Curierul, condus de Bădescu, își exprimă și el regretul produs de moartea poetei Veronica Micle: „Decedata era încă în plină floare a vârstei și moartea sa subită a fost rezultatul unei intocsicațiuni accidentale. Ea suferea foarte mult de nervi și ca să-și calmeze durerile lua cantități mari de bromură de potasiu (!). Din această cauză începu a slăbi și, în dimineața zilei de 3 august, luând o doză prea mare de acest calmant, căzu în nesimțire până seara când espiră, din cauza lipsei de îngrijire medicală care îi veni prea târziu. Veronica Micle lasă literaturii române un tezat de cele mai gingașe și mai îngrijite cugetări, adunate într-un volum de poezii publicate acum doi ani de zile, iar societății lasă două distinse și inteligente fiice, dintre care cea mai mică bacalaureată și profesoară de științele matematece la Esternatul de fete din Botoșani. Depunem o lacrimă fierbinte de amicie și neuitare pe mormântul prematur al bunei mume și eminente poete iar nemângâiatei sale familii trimitem sincerele noastre sentimente de condoleanță!”
După câteva zile fiicele Veronicăi, Valeria şi Virginia Micle tipăreau în Iaşi şi trimiteau cunoscuţilor, ce nu aflaseră despre deces din casetele jurnalelor, un anunţ lapidar cu un chenar mortuar: “Jalnicele fiice Valeria şi Virginia Micle cu durere vă fac cunoscut încetarea din viaţă a scumpei lor mume Veronica Micle decedată în ziua de 3 august în Sfânta Monăstire Văratec, unde a avut loc înmormântarea, Iaşi, august 1889”, iar la capul ei puneau pietrarii să dăltuiasă un epitaf pe soclul crucii scris chiar de Veronica Micle.
„Și pulbere, țărână de tine s-a alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege,
Nimicul te aduce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”
| Veronica Micle | |
| DATA ŞI LOCUL NAŞTERII | 22 aprilie 1850, Nasaud, Principatul Transilvaniei |
| DATA ŞI LOCUL MORȚII | 3 august 1889/ 39 de ani, Mănăstirea Văratec |
| CAUZA DECESULUI | sinucidere cu arsenic |
| LOC DE VECI | Văratec |
| A FOST | poetă |
Resurse: formula-as.ro, veronicamicle.eu, cartea „Veronica Micle – îngerul blond al lui Eminescu” de Ion Ionescu Bucovu
Moartea Celebrităților 