Mihai Eminescu – Moartea Luceafărului Poeziei Românești

mihai eminescu„Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu.”


locatia mortii

 Fiecare dintre noi a fost învățat la școală că Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut țara noastră și că nu mai e nimeni ca el. Printre epitelele și comparațiile absolute prin care este descris, am invățat pe de rost zeci de poezii și am retinut că nimeni nu a mai folosit limba română ca el. Nu există nicio îndoială asupra valorii operei eminesciene, fie că vorbim despre poezie, fie că vorbim despre proză sau activitatea jurnalistică. Insă cât de multe lucruri se știu despre omul Eminescu?

Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca redactor pe la diferite ziare, dar mai ales din vremea în care ocupa funcția de redactor-șef la ziarul conservatorilor Timpul, transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic și intrasingent, neiertător cu cei corupți și lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce in lumina reflectoarelor un mare naționalist. Acesta va face tot ceea ce îi stă în puteri pentru a-i susține pe moldoveni și pe ardeleni, care luptau, separat, împotriva marilor puteri care se pregăteau să îi absoarbă, va crea o societate secretă, va ignora toate avertismentele primite de la apropiați, și se va întoarce chiar și impotriva conducerii Partidului Conservator și, implicit, a lui Titu Maiorescu. Tocmai acest naționalism și patriotismul său aproape naiv in acel context politic aveau să-l piardă. În ziua de joi, 15 iunie 1889, in camera sa din sanatoriul de nebuni Caritatea București, poetul nepereche al neamului românesc, Mihai Eminescu, se aşează pe pat, cade într-o sincopă şi moare imediat. Avea 39 de ani. A fost ucis sau a murit de moarte bună?

Inceputul sfârșitului

Primele luni ale anului 1883 îl prind pe Mihai Eminescu în conjuncturi învolburate: după șase ani demisionează din funcția de redactor șef al ziarului conservator Timpul, după o neînțelegere cu N. Basarabescu. Tot acum publică poezia Luceafărul în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună” precum și alte poezii în revista „Familia” condusă de Iosif Vulcan. Este o personalitate activă în societatea culturală „Junimea” și participă, în calitate de membru al uniunii patriotice „Carpaţii”, la diferite întruniri.

In februarie 1883 devine membru cofondator al Societăţii Presei Române alături de B. P. Hasdeu, D. A. Laurian, M. Minovici, I. G. Bibicescu şi alții.

 Pe plan politic Eminescu este ca o stâncă.  Intră în conflict și are divergenţe cu cele două forțe politice ale vremii, Partidul Național Liberal condus de Ion C. Brătianu și Partidul Conservator prezidat de Lascăr Catargiu din care făceau parte vechii săi prieteni Titu Maiorescu, Theodor Rosetti și Petre Carp. Conflictul cu cel din urmă  s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.

Eminescu se afla și sub urmărirea Baronului Ernst von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti,  care avea să raporteze că în şedinţele Societăţii Carpaţii, Mihai Eminescu a propus ca studenţilor transilvăneni de la Bucuresti să li se incredinţeze sarcina de a aduce o propagandă activă in timpul vacanţelor in favoarea unirii cu România – proiectul “Daciei Mari”.

Dincolo de militantul naționalist, Eminescu era pururi îndrăgostit

Veronica Micle

Peste toate problemele cotidiene, Eminescu îsi făcea planuri serioase și în privința vieții sale sentimentale. Dorea în scurtă vreme să se căsătorească cu Veronica Micle pe care o cunoscuse la Viena în martie 1872 și căreia îi purta o dragoste sinceră și neprețuită. Un fragment din zecile de scrisori trimise „îngerului său blond”, ne dezvăluie un Eminescu tandru, pasional: „Dulcea mea Doamnă, tu ești regina stelelor din cerul meu și regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn și trează și mă plec ei ca robul din „O mie și una de nopți”.(…) Eu știu că tu mă crezi, știu că mă crezi că de-aș putea, aș fi de mult lângă tine. Știi tu ce dragă-mi ești? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate astea – așa ne-a fost scris amânduror – prin despărțiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moțico, nu număra zilele, căci curând, vom fi la un loc pe mult, mult timp și apoi… așa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, și acesta va trece că vreme este. Ș-apoi nu ne va mai despărți nici Dumnezeu, nici dracul.”

Cu o sănătate șubrezită Eminescu pleacă la Iași pe 4 iunie 1883 și doarme la bojdeuca lui Ion Creangă de la Ţicău. A doua zi citește junimiștilor din Iași strânşi în casa lui Iacob Negruzzi poezia „Doină”. Aceeași poezie cu o puternică pregnanță naționalistă este recitată și pe 6 iunie la festivitățile de dezvelire a statuii lui Ștefan Cel Mare din Iași la care participa și regele Carol I. Nu o citise Mihai deoarece – ar fi mărturisit el – „nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările, încât lumea să râdă de mine”.

Mihai Eminescu a avut, se zice, la această festivitate pistolul la el, arătându-i-l lui Creangă , considerând că destui au motive şi pot încerca să-l omoare. Fostul coleg de la „Timpul” și bunul său prieten Ioan Slavici relatează în scrierile sale  că de la Iaşi Eminescu s-a întors în București „cu desăvârşire schimbat.”

Şi mai potoliţi-l pe Eminescu

In timp ce regele Carol I s-a retras la Sinaia raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutăţit brusc. Eminescu trebuia să plece la Botoşani, la Nicolae, fratele său, care era bolnav, dar evenimente neştiute îi anulează plecarea.

28 iunie 1883. D. A. Sturdza, Petre Grădișteanu impreună cu Eugen Statescu, ministrul de externe vor merge in persoană la Impăratul Franz Josef I de la Viena, pentru a-și cere scuze pentru discursul din 6 iunie.

Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore. P.P.Carp se afla la Viena ca să stabilească ultimele detalii ale tratatului secret cu Austro-Ungaria, Italia şi Germania. El îi va cere de la Viena lui Maiorescu: “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”, formulare care a avut zeci de interpretări de-a lungul timpului, în toate lucrările care se referă la viaţa poetului. Data exactă şi contextul amintitei formulări rămân însă un mister, fiind omise de către biografi.

Societatea Carpaţii este desfiinţată, Germania amenință cu războiul Austro-Ungaria în timp ce în București au loc întruniri politice de urgență.

In acest context, La Baia Mitraşevschi din capitală are loc arestarea lui Eminescu de către comisarul C. N. Nicolescu, de la secţia 18 a Poliţiei Capitalei . Ce se întâmplase? Eminescu se închisese într-una din camere și făcea scandal.

  • PROCES VERBAL
    Douăzeci şi opt iunie orele 7 seara Anul 1883. Noi C. N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D. D Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor Dl. Mihail Eminescu Redactorul  Ziarului „Timpul” ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4 de acum 8 ore şi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru refuză să deschidă.Constatăm că la moment am mers la localitate în str. Poliţiei nr. 4 la stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, unde am fost informat de oamenii de serviciu, că un Domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude. În urmă, ar fi rugat pe amicul său V. Siderescu să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot – ceea ce se realizează acum. Cu această ocaziune, întorcându-ne cu mai toţi amicii mai sus precizaţi aci, am găsit pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i (ca) şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care şi Dl. Constantin Simţion. Am zis numitului Eminescu, că n-are să sufere nici un dezagrament, că trebuie să se calmeze….şi drept răspuns, se repede la amicii săi, şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l  scoată afară.Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus institutului „Caritatea” cu concursul D-lor Ocăşeanu şi Const. Simţion – luănd însă cheia de la uşa băii. La „Caritatea” l-am confiat Dl. Dr. Alexandru Şuţu, rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.Apoi revenind la stabilimentul de băi, împreună cu amicii săi, am constatat că toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie şi de tot ce s-a găsit acolo am făcut anexatul inventar, care la semnele acestea, începând dela numărul 9 pânâ la 32, indică obiectele găsite în baie. Acolo găsind o cheie- arătată la nr. 19 – şi după opiniunea amicilor săi, putând a fi uşa casei Dl. Eminescu situată în str. Piaţa Amzei nr. 6. Vom lua cuvenitele, dar cuvenitele dispoziţii. Numitul Eminescu, are familia la Botoşani. Vom dispune să fie încunonştinţaţi. De cele ce preced, am adresat acest proces-verbal semnat de toţi asistenţii:
  • Comisar: C. N. NICOLESCU
    Asistenţi: CONST. SIMŢION, V. SIDERESCU, G. OCĂŞEANU, MARK DAVID, JOHAN PAULINA
    Femeia de serviciu: ANA MITRAŞEVSKI
  • P. S Transportându-ne la camera ce ocupă Dl. Mihail Eminescu în str. Piaţa Amzei nr. 6, am găsit pe sub închirietoarea Dna Ecaterina Slavici şi faţă cu domnia sa şi cu Dl. Siderescu, deschizând uşa cu cheia găsită în baie, am aruncat în interior toate obiectele menţionate în inventarul anexat, şi la moment am închis uşa, încuind-o şi sigilând-o, iar cheia s-a luat de noi, sprea se înainta cu acest act.
  • Comisar C. N. NICOLESCU, ECATERINA SLAVICI, V. SIDERESCU

Așadar, pe 28 iunie 1883, Mihai Eminescu este internat la casa de nebuni. Aici va reveni peste șase ani și-și va găsi sfârșitul. Iată certificatul medical emis de dr. Alexandru Sutzu:

  • CERTIFICAT MEDICAL
    No. 1253511/83
    Subsemnatul doctor în medicină atest prin aceasta că dl. Eminescu adus încăutarea Institutului „Caritatea” din Bucureşti la 28 Iunie 1883. Onor Prefectura Capitalei că pacientul este atins de alienaţie mintală în forma “manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă la un stabiliment special.
    Dr. Sutzu

Din București Eminescu este trimis pentru tratament la Viena, apoi în Italia. Revine în București pe 27 martie 1884 dar este trimis de Maiorescu la Iași unde ocupă funcția de subbibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași.

Să mă îngropaţi la ţărmurile mării

5 noiembrie 1886 – In urma unui scandal, Eminescu e dus din nou în arestul poliţiei, de data asta  în Iaşi, iar prim – procurorul Tribunalului Iaşi le cere medicilor G. Iuliano si G. Bogdan să constate “starea mintală a lui Eminescu”. E înlocuit la bibliotecă şi internat la Mânăstirea Neamţului, institutul pentru alienaţi.

La 8 noiembrie 1886 în biserica Sf.  Arhangheli  Eminescu se spovedeşte. Există consemnat:
Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolnița, l-am spovedit şi l-am impărtăşit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Si mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cânta Lumină lină. Iar a doua zi…

Mănăstirea Neamţ inainte de 1862 – Desen de Al. Asachi.

Rudolf Suţu descrie această perioadă într-un articol:

– „Împins de curiozitatea de a afla tot noi lucruri despre viaţa acestui om, m-am pus cu toată inima să răsfoiesc minţile acelora ce l-au apucat, pe aici, doar mi-or spune ei ceva nou”.
– „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi”, scrie dr. Rudolf  Şuţu.
– “Se povestesc multe pe socoteala lui Eminescu, cât timp a stat la ospiciul de alienaţi din M-rea Neamţ”.
Se trezea la 5 dimineaţa, “pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor să nu-i trezească pe ceilalţi bolnavi (“cât era de bun în nebunia sa”) şi ieşea la aer, “nu putea suferi odaia”, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, “şoptind mereu” vreme de cinci ore neîntrerupt, când, obosit, şi la chemarea clopoţelului, mergea, cu ceilalţi bolnavi la dejun.
– Având în faţă cana cu apă şi lingura din lemn, “care închipuiau tacâmul fiecărui bolnav”, la masa lungă aşezată în timpul verii în curte, lua loc şi Eminescu, privind zilnic aceleaşi scene în care din pricina unei porţii mai mari sau a unei bucăţi de pâine, se iscau adevărate lupte între bolnavi. “Eminescu mânca foarte puţin” şi fiind impresionat, dar şi pentru a nu mai asista la asemenea scene şi a nu le mai auzi gardienilor “răcnetele sălbatice”, din”mizerabila” sa porţie, dădea adesea celorlalţi.
– “La masă, dacă-i dădeai lingura în mână, mânca, iar altfel stătea şi se uita…” sau “adesea se hrănea numai cu narcotice şi excitante, abuz de tutun şi de cafea, nopţi petrecute în citire şi scriere, zile întregi petrecute fără mâncare şi apoi deodată la vreme neobişnuită după miezul nopţii mâncare şi băutură fără alegere şi fără măsură”.
– Când îi era foame, se “pitula” prin spatele spitalului, sărea gardul şi în fugă păşea pârâul Nemţişor şi străbătea câmpul până la crâşmă, unde cumpăra o jumătate de pâine şi un pahar cu vin. “Mai mult îi tihnea acestea, aşa pe negândite decât dejunul din grădină.”

Mihai Eminescu într-o ultimă fotografie la mănăstirea Neamț unde era internat. Foto: Octav Minar

După o astfel de masă, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac – “singurul său prieten, singura sa mângâiere în acest pustiu” – se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată privea spre văzduh…

Se spune că Eminescu stând odată aşa, un bolnav scăpat din”fiare şi stăpân pe libertate”, dorind să sară cerdacul l-a trântit pe podea. “Lui Eminescu nici nu-i păsa. El rămase aşa cum a vrut nebunul. Doar dacă, după oclipă de pauză în noianul acela de gânduri, el, poetul nebun s-ar fi întrebat de ce această schimbare de loc.”

– Pentru a-i mai linişti, erau aduşi pe la orele 6 din nou la masă bolnavii. Dar Eminescu se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. “Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!”
– Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, “începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată numai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea “durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi”. “În poiana tăinuită blânde zboară dungi de lună / Când departe-n munţi şi codri duios buciumul răsună.”

Rudolf  Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca înainte de a se culca să audă glasul buciumului, neputând adormi “decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”… Somnul venea pe la orele 2 ale nopţii. “Până s-adoarmă însă, cerca versuri.”-

Notă:  A nu fi confundat Rudolf  Suţu cu doctorul care l-a tratat, Alexandru A.Suţu (1837- 1919).
Rudolf Suţu (1880- 1949) – absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi a fost ziarist şi publicist, scriitor, traducător şi istoriograf.

Ultimul an al vieții marelui poet

ianuarie 1889 – Primul procuror al Tribunalului Ilfov solicită Institutului Caritatea informaţii privind starea facultatilor mintale ale poetului.

Ospiciul Mărcuța

3 februarie 1889 – A fost internat la spitalul Mărcuţa (de la Pantelimon) din Bucureşti.
Martie 1889 – A fost internat iarăşi în sanatoriul Caritatea al doctorului Alexandru A. Suţu din strada Plantelor, lângă Foişorul de Foc . Unul dintre cei care îl tratează este medicul Victor Vines.

23 Martie 1889Raportul doctorilor Şuţu şi Petrescu:

  • „Subsemnaţii doctori în medicină, invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov prin adresa nr. 5717 a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail  Eminescu, întrunindu-ne astăzi 23 martie la Institutul Caritatea unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare şi am constatat următoarele:
  • Dl Mihail Eminescu, ca de ani 45 (!), constituţie forte, nu prezintă pe suprafaţa corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitantă, căutătura lui este lipsită de expresiune. Mişcările dezordonate, atitudinea puţin cuviincioasă.
  • La întrebările ce i se adresează răspunde direct, el pronunţă unele cuvinte cu o voce cântătoare şi monotonă. Astfel: Bună dimineaţa dl. doctor, daţi-mi două pachete de ţigări. Şi aceasta fie ziua, fie seara, fie cu ţigară în mână, fie fără. Altă dată, ca un echo repetă cuvinte ce se pronunţă înaintea sa, în fine, uneori stând singur exprimă monologuri fără sens. Această tulburare este şi mai pronunţată în diferitele lui acte. Astfel, plimbându-se în grădină culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucăţi de lemn, de hârtie, ce le pune în buzunar, crezând că aceste obiecte sunt o valoare, dar şi strică cu mâini sau rupe ce găseşte, aşternutul  său, într-un mod neconştient, ca o trebuinţă de a-şi exersa activitatea. Atenţiunea sa este cu totul absentă, incapabil de a şi-o fixa un moment, răspunsurile sale fiind ca şi automatice şi maşinale. Digestiunea şi somnul se execută normal, însă se observă pareză vezicală şi rectală, ceea ce reclamă îngrijire continuă”

10 aprilie 1889 – Veronica Micle ii scrie lui A.C. Cuza : “Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Si aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinţa lui Eminescu”.

Curtea Sanatoriului Sutzu în zilele noastre. Aici a fost Eminescu lovit în cap cu o piatră de Petrea Poenaru.

20 mai 1889 – Eminescu e lovit în cap cu o piatră în regiunea parietală stângă de către Petrea Poenaru, (puţinele date existente despre acesta arată că era un fost tenor şi profesor de muzică la Craiova). În momentul lovirii lângă Eminescu se afla frizerul Dumitrache. Acesta avea să-și povestească propria versiune despre cele văzute in ziarul Universul ediția din 28 iunie 1926:  

Când s-a întâmplat nenorocirea  că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc  şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr.

Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. ..

Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază.Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav  d’acolo, unu’ furios care-a fost director  sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: ” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”

Cei de la Universul completează:

Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.

A murit Eminescu după ce fusese lovit în cap? Oficial nu. Iubitorii teoriilor conspiraționiste pledează pentru această variantă, medicii sanatoriului, nu.

Meşterul cu paltonul cel larg, cu galoşii enormi, cu faţa senină

Cert este că starea de sănătate a poetului se înrăutățea de la o zi la alta.

30 mai 1889 – un redactor de la Curierul român din Botoșani  iși informează cititorii: “Sănătatea nenorocitului poet Eminescu, ilustrul fiu al judeţului nostru merge din ce in ce mai rău. E in aşa stare că, nu mai stie ce face, scrie şi iar scrie, spunând că sunt traduceri din Cicerone. Dr-ul Sutzu – în căutarea căruia se află – nu dă nici o speranţă de scăpare, din contra, el spune că boala se agravează şi că nu poate fi departe momentul când ea va conduce la un deznodamânt fatal.”

Eminescu își duce ultimele zile în Sanatoriul dr.-ului Sutzu. Colegi și prieteni îl vizitează des relatând mai târziu despre starea poetului.  

Ion Popescu, coleg  al poetului la revista Fântâna Blandusiei:

Peste groapă

E foarte dureros să scormoneşti amintiri ca acele pe care vreau să le dau aici în câteva linii; dar cred că lucrul merită să fie cunoscut. Fusese dus meşterul în strada Plantelor; îl văzusem în ajunul „catastrofei”  şi vestea nenorocirei mă zdruncinase cu desăvârşire. M-am dus să-l văd.

Mi s-a deschis o uşă şi m-am aflat într-o sală lungă, în care erau cel puţin douăzeci de oameni, toţi bolnavi: fiecare cu ticuri deosebite. Călcam pentru întâiaşi dată într-o asemenea casă şi era firesc ca tabloul ce mi se desfăşura sub ochi să-mi sporească emoţiunea. Tremuram, cu toată uniforma de soldat ce purtam în vremea aceea.

Meşterul se afla tocmai în fundul sălii, într-un grup de 4-5 nenorociţi cu care sta de vorbă. Intrând, făcusem fără voie zgomot cu sabia şi Eminescu întoarse capul.
–  Uite cătana! strigă el bucuros – şi-şi făcu loc printre ceilalţi.

Ajungând lângă mine, mă luă în braţe şi mă ridică în sus, sărutându-mă. Mărturisesc că mi-a fost frică în acel moment; emoţiunea mea sporise într-atât, încât mă înecam. Şi apoi nu ştiam cum şi ce să vorbesc cu Meşterul: era în stare să înţeleagă, sau nu ? Trecurăm într-o odăiţă de lângă salon şi ne aşezarăm p-o canapea.
–  Vii de la cazarmă? Atunci n-ai tutun: Fă o ţigară.
Îmi tremurau mâinile destul de tare pentru ca Meşterul să nu observe cât eram de emoţionat. Şi râse cu poftă.
–  Te-ai speriat de nebuni? Sunt oameni pacinici.
–  Nu e…
–  Ba chiar asta e; eşti emoţionat fiindcă te afli într-o casă de nebuni.

Mai întâi cu jenă din partea mea, apoi fără rezervă, vorbirăm aproape două ceasuri despre multe şi multe. Era în toată firea meşterul, aşa cum îl cunoşteam. Doar că fuma mult. N-am putut să observ nici cea mai mică incoerenţă în vorba lui. În vremea cât vorbeam veneau mereu bolnavi care se uitau la noi sau chiar se amestecau în vorbă. Puteam să fac comparaţii, şi am făcut; rezultatul a fost convingerea deplină că Meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în str. Plantelor.

– Adă-mi ceva de cetit, îmi zise Eminescu la plecare. Mă distrez studiind ticurile colegilor (şi apăsă asupra cuvântului) de aici; dar tot mă plictisesc.
–  Ai cetit Corespondenţa lui Jules de Goncourt?
–  Nu.
–  Atunci ţi-o aduc.
–  Şi ceva gazete. Chiar pe toate dacă poţi.

Isprăvise de studiat ticurile bolnavilor, distracţie groaznică fără îndoială. S-a uitat repede prin ziare. În vremea asta căutai în volum o scrisoare pe care copiii unui artist o trimet prietenului lor Jules de Goncourt, un cap de operă de gingăşie.
– Citeşte bucăţica asta.
O citi  şi-i plăcu cât nu pot spune. O reciti; o citi de-a treia oară.

Nu, orice s-ar spune, rămân încredinţat că Meşterul era – cât putea el să fie – sănătos, atunci şi în zilele următoare cât l-am mai văzut.

Rămân încredinţat că „catastrofa” n-a fost înainte de ducerea lui în strada Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo. Mediul, groaznicul mediu în care era condamnat să trăiască şi care ar zdruncina pe-un om cu totul sănătos – cu condiţia să n-aibă nervi ca odgoanele de la vapoare – acest mediu a provocat catastrofa. Să-l fi dus cineva pe Eminescu la ţară, în linişte, în singurătate; să fi umblat pe poteci cu cotituri; să fi ascultat glasul vechilor păduri şi şoapta pâraielor; să mai fi admirat luna oglindindu-se în ape, în loc să fi fost ţinut între morţii-vii în casa din strada Plantelor. Meşterul ar fi fost şi astăzi între noi. Meşterul cu paltonul cel larg, cu galoşii enormi, cu faţa senină, care te muia cu zâmbetul şi cu versul lui cel nesfârşit de dulce. (Fântâna Blandusiei, Nr. 10, decembrie 1889)

Un alt caz cu totul interesant este acela al lui Alexandru Vlahuţă. Este cunoscută relatarea sa despre Eminescu în aceleaşi condiţii de sanatoriu:

„…Adusei vorba despre poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începu să citească…un şir lung de strofe, de o sonoritate şi de un efect ritmic fermecător. Pe acel petec de hârtire erau scrise decât două vorbe: gloriosul voievod. El improviza. Am ascultat, uimit, peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă. N-am prea reţinut decât aceste patru versuri de pe la mijloc, care au un început de înţeles mistic:

„Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfine
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte!”

Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă şi muzicală, care se supunea şi se mlădia mecaniceşte supt ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumuseţă de sunete în acea împărechere bizară de cuvinte, din care zburase pentru totdeauna ordinea şi suflarea unui înţeles. Atunci am înţeles adânc sensul înfiorător al cuvintelor lui de-odinioară:

„Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le spun!
Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”

Şi când, ostenit de acest joc de versuri sonore şi pustii, figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţă vagă – umbra acelui apus dureros al conştiinţii care-i dedea în momentul acela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, c-un glas nespus de sfâşietor: „Of, Doamne, Doamne!…” Era în acest suspin al lui şi-n aceste cuvinte sinteza întregei lui vieţi, şi poate c-o ultimă străfulgerare de conştiinţă a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui, din copilărie şi până în ceasul în care se afla. M-a podidit plânsul şi-am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea…” (Curentul Eminescu, 1892 ; în Al. Vlahuţă, Opere alese, Ediţie critică de Valeriu Râpeanu, Vol.II,p.383-384)

6 iunie 1889 – se constituie un consiliu de familie pentru Mihai Eminescu format din Dl. Titu Maiorescu, Ştefan C. Mihăilescu, Dimitrie A. Laurian, L.Caragiali, Mihail Brăneanu (ziarist la România liberă, declarase că nu există rude ale lui Mihai), Ioan Gr. Valentineanu (ziarist ), aceştia fiind „prieteni cu Eminescu, în lipsă de Rude.”

Sunt convocaţi conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89) şi depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care spune că “boala fiind in recidiva, reclamă interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să se poată îngriji de întreţinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris de Titu Maiorescu, care era si avocat. Se depune şi raportul medico-legal, semnat de doctorii Sutzu și Petrescu.

12 iunie 1889 – interogatoriu luat de Ghiţă Gh. Brusan în vederea stabilirii curatelei:

  • – Cum te cheama?
    – Sint Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă impuște cu pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
    – Pentru ce?
    – Pentru că eu, fiind moștenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moștenirea.
    – Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
    – Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească,evreiască, italienească și sanscrită. Stiu 64 de limbi.
    – Cine e Poenaru care te-a lovit?
    – Un om bogat, care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate și care are 48 de milioane.

Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu

Un alt text care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este cel ce urmează, semnat de doctorul V.Vineş, șef de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti şi  apărut în revista „România medicală” din  1 iunie 1931:

„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatului profesor Al.Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele notele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes  fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele  zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele decât o parte din note şi de aceea rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.

Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. Dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.

La intrare Eminescu era gânditor, vorbea puţin, răspunzând numai la întrebări; cerea mâncare spunând că „n-a mâncat de mult”. Nu era de loc impresionat de aducerea lui la Institut căci nu întreba nici cel puţin pentru ce a fost adus. Întrebat, ne-a răspuns că cunoaşte localul de când  a fost adus de data anterioară, cunoaşte chiar persoane care erau atunci în Institut. Mânca cu mare poftă alimentele care i se aduceau, cerea vin cât de mult. Nu putea sta locului, umbla de acolo până acolo prin cameră, scria, repeta fragmente din poeziile sale anterioare dându-le ca inedite.

Simptome fizice. –  Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte.

Mai târziu, apare o uşoară incoordinare a membrelor superioare şi  tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii. Deşi avea un mers şovăitor (uşoară ataxie), Eminescu nu şedea de loc ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecţionism), fără cea mai mică oboseală.

Tulburări de sensibilitate. – Sensibilitatea tactilă şi termică diminuate. Frigul nu îl impresiona căci ieşea afară dezbrăcat chiar atunci când temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată. Vedere normală.  Reflexul pupilelor la lumină şi acomodaţie diminuat. Reflexele rotuliene de asemenea diminuate.

Prezenta  tulburări ale funcţiunilor organice, mânca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar lucruri murdare. Avea de asemenea tulburări sfincteriene sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale.

Din partea sistemului circulator, cordul prezenta o endocardită veche (diagnostic pus şi de profesor N.Tomescu), puls plin regulat. Figura adesea congestionată.

În această perioadă, în care l-am cunoscut şi urmărit eu, Eminescu  slăbea din zi în zi mai mult, deşi avea un apetit vorace. Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii.

Simptome psihice.- La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta  tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama  de tot ce citea şi scria. Dar, încetul cu încetul facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă  destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi lucru de 5-6 ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent, însă, ceea ce era de remarcat, era memoria numelor proprii: chiar pentru persoanele nou cunoscute  cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii.

Delirul. – Când a intrat în Institut nu manifesta nici un fel de delir; vorbea însă foarte puţin, era  preocupat, părea că plănuieşte ceva pe care încă nu voieşte să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din jurul său  ideile care-i treceau prin cap, că are să câştige bani mulţi, milioane, scriind articole de ziare sau publicând poezii. Însă, dacă îl lua cineva de scurt, părea că se convinge puţin  că nu poate câştiga atât de mulţi bani pe această cale dar uita foarte curând şi începea din nou acelaşi delir. Delirul progresa din ce în ce; Eminescu aduna tot felul de pietre, bucăţi de lemn, hârtii etc., în sfârşit orice găsea era pentru dânsul lucru de mare preţ. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori erau bani şi scria pe ele preţul cu care voia să le vândă, preţ ce era numai de milioane şi miliarde. Scria continuu pe zidurile şi ulucile Institutului bucăţi din poeziile sale, numere, reprezentând milioane şi miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moşii sau chiar lumea întreagă. Afirma că institutul este al său. I se părea că are în capul său o mulţime  de diamante din care cauză atârna greu.

Cauza morţii. –  Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, aproape de sutura  interparietală, producând o rană care interesa numai pielea regiunii parietale drepte, fără să atace periostul. Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile  buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.

Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi  şi apoi a dispărut complet. Eminescu se simţea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic în urma acestei piretoterapii accidentale, care fusese erizipelul.

Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată  traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa  unei endocardite mai vechi  (diagnosticată de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al institutului) de care era  ameninţat în fiecare clipă  şi care desigur s-a agravat după erizipel.

Cu aceste constatări legenda dispare. Ea pornise din scrisoarea sorei poetului Henrietta către d-na Emilian şi fiica sa Cornelia, care scria, la data de 22 iunie 1889 „… nenorocitul meu frate a murit în cea mai neagră mizerie şi moartea lui  a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu anume Petre Poenaru.”

Sanatoriul Sutzu în zilele noastre

Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889, joi, conform certificatului de deces: “cinci sprezece corente, ora trei ante meridiane” Maiorescu notează: “Pe la 6 ore a venit Stemill (director în ministerul cultelor) şi Vitzu (Alexandru M. , profesor fiziologie la Facultatea de ştiinţe) la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit  Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie”.

Pe actul de deces al lui Mihai Eminescu pun pecetea degetelor doi servitori ai spitalului, trimişi la Oficiul de stare civilă să declare moartea poetului :

  • «Registrul Stării civile pentru morţi – Bellu, Ortodox-Român. Nr.2935. Mihail Eminescu de 43 de ani (!) poet, necăsătorit. Cazul morţii s-a constatat de noi prin doctor verificator dl. Suţu care a şi liberat certificatul cu nr. 161.
     Făcut de noi, Nicolae Hagi Stoica, fiu consiliar al comunei Bucureşti şi oficier de stare civilă.
    Martori n-au ştiut subscri» (I. Munteanu, I. Sârbu – numele martorilor)

16 iunie 1889, vineri – Dupa dorinţa lui Maiorescu, s-a făcut autopsia la spitalul Brâncovenesc. A fost de faţă primul procuror al judeţului Ilfov, prefectul judeţului. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr. mai greu decât lobul drept. Se spune că în timpul autopsiei creierul său a fost uitat lângă o fereastră, unde a fost ciugulit de păsări. La 17 iunie, chipul său descompus și bandajat pentru a ascunde urmele secționării craniului i-a înspăimântat pe mulți dintre cei care l-au condus pe ultimul drum.

Raportul de autopsie, nesemnat, consemnează:

  • “o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului şi a rinichilor s-a observat de asemenea o degenerescentă granulo-grasoasă considerabilă”

Nu-mi trebuie flamuri, nu voi sicriu bogat

Sâmbata după-amiaza corpul lui Eminescu a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind aşezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Înmormântarea poetului Eminescu s-a făcut pe cheltuiala statului. Coroanele au fost depuse din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului „Constitutionalul”, din partea studentilor universitatii Unirea, din partea Academiei Române.

Lânga sfeşnicul de la catafalc erau depuse „Poesiile” poetului, Convorbirile literare şi Fântâna Blandusiei.

Pe la orele 4:30 PM s-a început slujba de înmormântare. Au fost de faţă Lascar Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T.Maiorescu, N. Mândrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihailescu, ziarişti şi studenţi. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a mişcat foarte mult pe asistenţi când a cântat poezia „Mai am un singur dor”.

Cortegiul funerar (desen Constantin Jiquidi)

Cortegiul funerar (desen Constantin Jiquidi)

Dupa terminarea slujbei bisericeşti, Grigore Ventura a rostit un discurs făcând elogiul lui Eminescu. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică şi pus într-un dric mic, cu frunze şi flori de tei, tras de doi cai. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, Bucureşti. In cimitir sicriul a fost purtat de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

Titu Maiorescu descrie evenimentul într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa: „Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe nou, coșciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug şi pentru tine şi ţi-o trimit aici. Sub bandă primeşti şi un număr din «Constituţionalul» cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoţit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuţa şi vreo 600 de şcolari şi studenţi, admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompă. Era vremea acoperită, liniştită, nu vânt, nu zgomot, câteva picături de ploae, vreo 5 minute, apoi iar bine. Cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7. S-a luat loc de la Primărie un mormânt de veci pentru el, e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj şi o piatră de mormânt – eu cred o mare stâncă brută de marmoră cenuşie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripţia Mihai Eminescu şi poate 4 versuri ale lui, şi un tei înlăuntrul grilajului se vor face subscripţii. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toţi şcolarii, şi din Transilvania, să contribue. Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu.”

Undeva, departe, ascunsă de lume, marea sa iubire, Veronica Micle se stingea de durere. S-a sinucis cu arsenic o lună jumătate mai târziu, la data de 3 august 1889, la Văratec.

Mihai Eminescu este înmormântat pe aleea scriitorilor in Cimitirul Bellu.

Mai am un singur dor

“Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi. ”

MIHAI EMINESCU – nume naștere: Mihail Eminovici
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII:
15 ianuarie 1850, Botoșani
DATA ŞI LOCUL MORȚII:
15 iunie 1889 / 39 ani, București
CAUZA DECESULUI:
endocardită
A FOST:
poet, jurnalist

 

surse: ziaristionline.ro, scrieliber.ro, hermanvlad.wordpress.com, Lucrarea „Cartea Trecerii” de prof. dr. univ. Nae Georgescu

VIDEO

Eminescu, Veronica, Creanga” este primul film documentar despre Eminescu. A fost realizat de Octav Minar in 1914. Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenta si importanta nationala a acestui document a fost semnalata in presa („Saptamana Financiara” si revista „Vreau bilet”) de jurnalistul Miron Manega.

 

Un gând despre “Mihai Eminescu – Moartea Luceafărului Poeziei Românești

  1. Pingback: Moartea lui Ion Creangă, într-o tutungerie, la trecerea dintre ani | RIPVIP.wordpress.com - Moartea Celebritatilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s