Sfârșitul lui Iuliu Maniu. ”În celula nr… s-a stins lumina”

iuliu-maniu„Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr.”


locatia mortiiUnificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelului Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani, într-o celulă a Închisorii Sighet.

Destinul Sfinxului de la Bădăcin

Iuliu Maniu s-a născut în anul 1873 în satul sălăjean Bădăcin. Tatăl său, Ioan Maniu, era fiul Elenei Bărnuțiu, sora marelui luptător pașoptist Simion Bărnuțiu. Iuliu și-a petrecut copilăria între Șimleu Silvaniei și Bădăcin, după care a urmat cursurile școlii primare din Blaj, apoi pe cele ale Liceului Calvin din Zalău.

Casa memorială „Iuliu Maniu” din Bădăcin
Casa memorială „Iuliu Maniu” din Bădăcin

A studiat Dreptul la Cluj, Budapesta și Viena și a devenit doctor în Drept, la fel ca și tatăl său. Întors în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde a devenit avocatul Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, din anul 1898 până în anul 1915. În paralel, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Societății Academice “Petru Maior“ și, la doar 24 de ani, a devenit membru în conducerea Partidului Național Român. În anul 1906, a fost ales deputat în Parlamentul din Budapesta din partea circumscripției Vințu de Jos. În contextul în care Iuliu Maniu a refuzat să semneze un angajament de credință față de Austro-Ungaria, după izbucnirea Primului Război Mondial, el a fost înrolat în armata imperială și trimis să lupte pe frontul din Italia, deși, în calitate de avocat al Mitropoliei, era scutit de încorporare. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar însă, Iuliu Maniu a dezertat de pe front și a revenit în Transilvania.

În 1918, a avut o contribuţie decisivă la realizarea Marii Unirii, iar după actul de la 1 Decembrie, Iuliu Maniu a fost desemnat în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, echivalentă cu cea de guvernator, fiind, totodată, şi ministru de interne.

Consiliul dirigent al Transilvaniei
Consiliul Dirigent al Transilvaniei

În perioada interbelică, a fost în trei rânduri prim-ministru al României fiind preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a devenit, astfel, cea mai puternică voce a Opoziției față de Regele Carol al II-lea, care a instaurat, în anul 1938, un regim autoritar. De asemenea, el a fost liderul Opoziției față de regimul legionar, apoi față de dictatura militară a lui Ion Antonescu.

În vremurile tulburi ale sfârșitului celui de-al doilea Război Mondial, marele om politic s-a numărat printre cei care au pus la cale lovitura de stat din 23 August 1944, în care meritul principal i-a revenit Regelui Mihai I. El s-a opus comunizării țării, începută prin instalarea Guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, la presiunea sovieticilor. Iuliu Maniu a condus PNȚ la victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946, care, însă, au fost falsificate de către comuniști.

Pentru fermitatea deciziilor sale și pentru înțelepciunea sa, Iuliu Maniu a fost supranumit „Sfinxul de la Bădăcin”. Recunoaşterea sa ca lider incontestabil al opoziţiei democratice, i-a făcut pe comunişti să încerce anihilarea sa, odată cu restul membrilor marcanţi ai PNŢ şi ai PNL.

Operaţiunea Tămădău

Înscenarea de la Tămădău
Înscenarea de la Tămădău

La 14 iulie 1947, două avioane de tipul IAR 39 aterizau la ora 6 dimineața, la Tămădău. In ziua respectivă piloții ar fi trebuit să transporte medicamente de la Constanța la București. Un grup de șapte persoane s-a grăbit să se urce în cele două avioane. A fost momentul în care au intervenit agenții Siguranței, somându-i cu focuri de armă pe pasageri să coboare. Printre cei arestați se numărau vicepreşedintele PNŢ, Ion Mihalache, Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea și Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.

Aceștia au fost transportati la sediul Sigurantei, fiind acuzați de tentativă de „evaziune din țară”. „Fugarii” au fost deconspirați de unul dintre cei doi piloți. In scurt timp, numărul celor arestați de agenții Siguranței, în legatură cu tentativa de fugă de la Tămădău, s-a ridicat la 117 persoane.

Iuliu Maniu a fost arestat patru zile mai târziu, la 18 iulie 1947, la sanatoriul dr. Jovin din Bucureşti unde era internat pentru probleme medicale, fiind apoi dus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei. Acesta a protestat vehement spunând: „Sunt grav suferind. Din această cauză am fost internat în sanatoriu unde mi s-a făcut domiciliu forțat fără nicio motivare și fără nicio formă legală. Am protestat în scris. Acum sunt ridicat de aici fără nicio formă de drept, cu forța. Cedez forței, dar protestez cu toată hotărârea. Nu știu unde sunt dus. Cedez forței”.

Ziua următoare, la 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor ţărănişti, pentru a putea fi puși sub acuzare, urmând ca pe 30 iulie, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc.

Un proces de pomină

În timpul detenţiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic.

Iuliu Maniu, în boxa acuzaților, susținându-și pledoaria
Iuliu Maniu, în boxa acuzaților, susținându-și pledoaria

În timpul procesului care a urmat, în perioada 26 octombrie – 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Sentinţa era, însă, dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional Ţărănesc”

La 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a I-a Militară – Secţia I, l-a condamnat pe Iuliu Maniu la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. Capetele de asigurare au fost: trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Pronunțarea sentinței începea cu o formulare fadă: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate…”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.

Închisoarea miniștrilor

Iuliu Maniu  a fost încarcerat mai întâi la penitenciarul din Galaţi, urmând ca în 1951, când avea deja 78 de ani, să fie transferat, alături de alţi lideri ţărănişti, la închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, cunoscută ca şi ”închisoarea miniştrilor”. Acesta a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului.

Închisoarea Sighet
Închisoarea Sighet

Ca în cazul deţinuţilor din lagărele naziste, gardienii comunişti ofereau prizonierilor hrană cu extrem de puţine calorii, în speranţa că se vor stinge mai repede. Supa era cel mai adesea apă chioară, rareori mai plutea câte o mică legumă. Delicatesă era o bucățică tare de buză păroasă de vită. Cardinalul Iuliu Hossu relata că medicul închisorii nu se obosea să ofere vreun fel de tratament medical suferinzilor. Uneori, cei grav bolnavi obţineau câte o îmbunătăţire a regimului alimentar. De exemplu, primeau cartofi. Ioan Suciu, „episcopul tineretului”, a primit hrană puţin mai bună decât cea pe care o primeau deţinuţii obişnuiţi abia în momentul în care corpul său nu o mai putea asimila. La toate acestea se adăuga frigul accentuat de zidurile groase ale vechii închisori austriece, gerul din nordul României devenind deseori ucigător.

„Să băgăm bivolii la grajd”

Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, este unul dintre oropsiții care a împărțit suferința cu liderul PNȚ Iuliu Maniu. Paginile cutremurătoare, care descriu sălbăticia comuniștilor, arată cât de cumplit a fost răul făcut românilor de ciuma roșie. Memoriile lui Iuliu Hossu au fost publicate la Editura Viața Creștină din Cluj, sub titlul “Credința noastră este viața noastră“. Iuliu Hossu descrie cum, după o întemnițare de doi ani, episcopii greco-catolici arestați pentru că refuzaseră să accepte pactul cu Satana marxistă au fost duși la Sighetu Marmației. Acolo, călăul Vasile Ciolpan, directorul închisorii, i-a întâmpinat cu cuvintele “Să băgăm bivolii la grajd“. Iuliu Hossu descrie cu lux de amănunte modul în care era tratat Iuliu Maniu în infernul de la Sighet.

Iuliu Maniu în detenție
Iuliu Maniu în detenție

„Marele Iuliu Maniu, fiind slăbit în timpul din urmă, era dus cu targa la baie, poate anume să se îmbolnăvească; în tot cazul, nu din excesivă grijă față de dânsul. (…) În celula lui Iuliu Maniu erau vreo 6-7 inși; stăteau cu fereastra deschisă, unul stătea îndosit după fereastră, să nu fie văzut de soldatul de pe turela de pe creasta zidului, și așa, trecând pe sub fereastră, șopteam: «Episcopul Hossu, președintelui (n.r. – Iuliu Maniu era președintele PNȚ) și soților binecuvântare»; și așa de mai multe ori“, scria Iuliu Hossu.

Gardienii se străduiau zi de zi să îi menţină pe deţinuţi cât mai izolaţi unii de alţii. Totodată, asupra acestora, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, se exercitau presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică.

Mărturii din infern

În astfel de condiții inumane, după şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Mărturiile despre aceste ultime zile de agonie sunt de-a dreptul cutremurătoare. Fostului redactor-șef al ziarului PNȚ, Dreptatea, Nicolae Carandino, i s-a permis să-l ajute pe Maniu care ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Acesta scria în memoriile sale:  „Iuliu Maniu suporta în închisoare acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care prefera să moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie.”

 

Celula în care a sfârșit Iuliu Maniu
Celula în care a sfârșit Iuliu Maniu

În noiembrie 1952, preotul greco-catolic Alexandru Raţiu, l-a informat pe Carandino prin „ţeava de calorifer” , despre prezenţa sa acolo şi i-a promis că va intra în celula lui Maniu. Cu ajutorul unui paznic bihorean Pascu Florian – numit de deţinuţi Picolo – preotul a intrat în grabă la Maniu şi l-a spovedit şi i-a dat dezlegarea creştină. „Era foarte slăbit”. „Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: Acum pot să mor”.

Gheorghe Raţă, un alt fost deţinut de la Sighet își amintește: „Badea Iuliu – cum i se adresau cei apropiaţi – avea aproape 80 de ani, a stat în celula igrasioasă şi rece de la Sighet, care i-a instalat în organism un reumatism poliarticular acut, făcându-i imposibile mişcările şi chiar ridicarea din pat. De aceea a făcut numeroase escarte care s‑au infectat, au devenit purulente şi mediu de înmulţirea viermilor, ceea ce l-a determinat pe comandant să apeleze la un voluntar gata să-l îngrijească, urmând, deci, să împartă aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu”. A răspuns apelului Ioan Raţă Tarciz, care a stat în aceeaşi celulă cu Maniu timp de şase luni, îngrijindu-l cu multă dragoste şi devotament, curăţindu-i rănile şi ajutându-l să le vindece, cu toate că acesta a continuat să fie imobilizat la pat din cauza slăbiciunii.

Amintirea iubirii neîmplinite

Ultima plimbare la aer s-a desfășurat scos de subţiori, tărât pur şi simplu de Carandino şi un alt coleg, Bornemisa. Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Conştient că moare, privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ce-i din preajmă se străduiau să le priceapă.

Carandino spune că Maniu i-a povestit în acele clipe şi despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleu Silvaniei care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui. ”A venit vorba, în decursul timpului, şi despre femei. Mi-a povestit că, în tinereţe, iubise o farmacistă din Şimleu, se numea Clara şi era unguroaică. ”Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit Iuliu Maniu colegului său de celulă.

maniu_3

Mai mult, Nicoale Carandino susţine că imaginea frumoasei farmaciste din Şimleul Silvaniei şi a iubirii neîmplinite dintre ei l-ar fi urmărit pe Iuliu Maniu până în ultima clipă, ultimele cuvinte rostite înainte de a-şi da ultima suflare făcând trimitere la acest episod din viaţa sa: ”Ce frumoasă femeie era Clara”.

Despre relația cu Clara, povestește și nepotul lui Maniu, preotul greco-catolic Matei Boilă, și el fost deținut politic în timpul regimului comunist: ”El (Iuliu Maniu – n.a.) în tinereţe a avut o dragoste, ştii cum erau legăturile alea foarte civilizate. El nu s-a căsătorit din motive politice. Ea era unguroaică, şi el, ştiind că luptă pentru naţiunea lui şi că ar putea fi interpretat oarecum greşit, a refuzat, lucru care i-a rămas, pentru că a ţinut mult la ea. Dacă n-ar fi fost om politic, probabil că ar fi renunţat la viaţa de bărbat singur”.

Spre Gloria Eternă

Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”.

De asemenea, preotul Alexandru Todea spune: „În 1953, prin luna ianuarie, Carandino îmi spunea că Maniu e foarte grav bolnav şi că el crede că e vorba de sfârşit şi vrea să se mărturisească. Profitând de un gardian bun, după ce Maniu s-a pregătit, în prealabil, spunându‑şi rugăciunea, am ridicat năframa cu mătura în mâna stângă şi am ţinut-o în loc de toiag arhieresc şi am spus cuvintele: «Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Iisus Cristos, cu darul şi îndurările iubirii, să vă ierte, domnule Maniu, de păcatele dumneavostră, iar eu, nevrednicul preot, prin puterea care mi s-a dat, vă iert de toate păcatele. În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Spirit, Amin!»”.

Iuliu Maniu a părăsit această lume în noaptea de 4 spre 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani.

Fiindu-i alături, Carandino a relatat din perspectiva sa măreția momentului: „Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut cineva să-l vadă cu capul plecat.

Iuliu Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.

Dimineața, directorul închisorii, Vasile Ciolpan, ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: “În celula nr… s-a stins lumina”.

Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației
Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației

Certificatul de deces, o făcătorie

Nemerniciile comuniştilor la adresa marelui om politic nu s-au oprit nici după moartea acestuia. Persista sentimentul de frică chiar şi după moartea lui Maniu. S-a ţinut secret decesul lui patru ani şi jumătate. Certificatul de deces i s-a întocmit abia pe 20 iulie 1957.

iuliu_maniu_death_certificateLa capitolul 12 al certificatului intitulat „Ultima școală şi clasă absolvită” s-a trasat o linie ca şi cum decedatul era analfabet. Unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919, deci la doar 46 de ani, cu o carieră politică pe parcursul a 56 de ani în care a ocupat înalte funcţii în stat a fost încondeiat de bolşevici pe certificatul de deces ca fiind fără scoală. Probabil că cel care a completat certificatul era colonel de securitate cu patru clase şi alea făcute pe sărite.

La capitolul 13 privind „domeniul unde a activat: în câmpul muncii sau angajat de stat sau de altcineva” şi unde trebuiau tăiate domeniile nevalabile nu s-a făcut nici o menţiune. La capitolul 14 intitulat „Ocupaţia” a fost trecut  sec „fără ocupaţie”.  Paradoxal, a fost trecută corect ultima adresă a lui Maniu: Strada Sfinţilor nr. 10, doar s-a mai adăugat un „i”, „Sfinţiilor”. La capitolul 19, privitor la „Cauza morții stabilită prin certificatul medical prin care se constată decesul”, a fost completat următorul text: „insuficiență circulatorie, miocardita cronică senilă”. Pentru un om de 80 ani ținut în asemenea condiţii inumane, un astfel de diagnostic este incalificabil. Nemernicia este însă încoronată de capitolul 20 al actului de moarte, cum este denumit. Aici la întrebarea „Decedatul a fost în tratament medical (da, nu) este trecut un „da” hotărât. Cât despre predarea cadavrului vreunei autorităţi, nici o remarcă. A fost aruncat într-un loc necunoscut în acea zi geroasă de început de februarie a anului 1953.

Acesta a fost comunismul. Cinic, inuman şi mincinos.

Azi, noi trebuie să cinstim cum se cuvine memoria „Sfinxului de la Bădăcin”. Iuliu Maniu, unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale trebuie să rămână pentru noi un exemplu. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate.

Monumentul Iuliu Maniu din București
Monumentul Iuliu Maniu din București
Monumentul în cinstea lui Iuliu Maniu din Cimitirul Săracilor
Crucea închinată memoriei lui Iuliu Maniu din Cimitirul Săracilor
IULIU MANIU
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII:
8 ianuarie 1873, Bădăcin, Comitatul Sălaj, Regatul Ungariei, Austro-Ungaria
DATA ŞI LOCUL MORȚII:
5 februarie 1953 / 80 de ani, Închisoarea Sighet, Sighetu Marmației, Regiunea Baia Mare
CAUZA OFICIALĂ A DECESULUI:
insuficiență circulatorie, miocardită cronică senilă
LOC DE VECI:
Cimitirul Săracilor de la marginea orașului Sighetu Marmației
A FOST:
avocat, prim-ministru al României, președinte PNȚ

romanialibera.ro, descopera.ro, adevarul.ro, istorie-pe-scurt.ro

Anunțuri

Un gând despre “Sfârșitul lui Iuliu Maniu. ”În celula nr… s-a stins lumina”

  1. Pingback: Au murit azi, 5 martie | RIPVIP.wordpress.com - Moartea Celebritatilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s