Moartea lui Ion Creangă, într-o tutungerie, la trecerea dintre ani

ion-creanga„Ia, eram şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti.”


locatia mortiiCum a murit Ion Creangă? În ce fel s-a înfățișat tragedia? Ultimele ore din viaţa lui Ion Creangă au fost povestite de un profesor pensionar, Ştefan Drăghici, amic de-al scriitorului. În seara zilei de 31 decembrie 1889, mergând pe jos, profesorul l-a însoţit pe Creangă din centrul Iaşului până acasă, în cartierul Ţicău. Momentele dramatice ale zilei au început să pulseze când Creangă a intrat în patiseria unui ungur şi a cumpărat mai bine de douăzeci de gogoşi mari, umplute cu dulceaţă, mâncându-le pe loc sau făcându-le pachet pentru acasă.

Ştefan Drăghici: „Cine îşi mai aduce aminte de craflele (n.r. – gogoşi) lui Szzakmary ştie că ele erau foarte mari. Aşa mari şi frumoase cum erau, craflele se vindeau cu zece bani una. Creangă care, se ştie, era mâncăcios de felul său şi-a putut permite luxul şi a început să mănânce cu poftă, înghiţind una după alta. Ceruse domnişoarei Ludmila să-i împacheteze 20 de crafle de Anul Nou, plătind doi franci, în monede de argint, pe care le scoase din chimir, trântindu-le pe tejghea”.

Strada Golia din Iași

Strada Golia din Iași

Continuându-şi drumul, după plecarea de la franzelăria ungurului, Creangă şi amicul său au ajuns în dreptul unei băcănii unde se serveau băuturi alcoolice. Scriitorul a propus să intre. Profesorul l-a aprobat cu o jumătate de gură: „Coane Ionică, eu te-nsoţesc numai ca să-ţi ţin de urât, dar nu beau nimic!”. Ştefan Drăghici: „Creangă a cerut un coniac, apoi un altul şi încă unul, căci se pare că se simţea cam umflat şi greoi după craflele consumate”.

Dis-de-dimineaţă, a doua zi, când a ieşit pe stradă să salute lumea de noul an, Ştefan Drăghici a aflat că prietenul lui murise în urma unui spasm cerebral…

Nică al lui Ștefan a Petrei

Casa din Humulești în care s-a născut Ion Creangă a devenit muzeu

Casa din Humulești în care s-a născut Ion Creangă a devenit muzeu

Ion Creangă s-a născut la Humulești, în județul Neamț, la 1 martie 1837, fiind fiul lui Ștefan al lui Petrea Ciubotariul și al Smarandei și având încă șapte frați: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Mai întâi este pregătit de dascălul din sat, după care mama îl încredințează bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, la școala învățătorului Neculai Nanu.

Despărțirea de locurile natale trebuie să-l fi afectat, după cum reiese din acest fragment desprins din „Amintiri din copilărie”:

Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

În 1853, este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț, sub numele Ștefănescu Ion. După dorința mamei, va merge la Școala Catihetică din Fălticeni, unde apare sub numele de Ion Creangă. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi“ de la Socola.

În 1864, Creangă urmează cursurile de la Școala preparandală Vasiliană de la Trei Ierarhi, unde îl are profesor pe Titu Maiorescu. Apoi, timp de 12 ani, va fi dascăl și diacon la diferite biserici din Iași.

Căsătorit din interes

Ion Creangă nu s-a căsătorit din dragoste, ci din obligaţie. Evenimentul s-a consumat la 23 august 1859. Când a terminat şcoala Catihetică de la Fălticeni, ca să poată să fie hirotonisit, a trebuit să-şi caute o nevastă. I-a luat foarte puţin timp să o găsească pe Ileana Grigoriu, fiica parohului de la Biserica „Patruzeci de Sfinţi”, care, deşi nu avea nici şaisprezece ani, l-a luat de bărbat pe tânărul Creangă, cu şase ani mai mare decât ea.

Unicul fiu al lui Creangă, Constantin

Unicul fiu al lui Creangă, Constantin

A fost un mariaj cu fulguraţii de balamuc – socrul mic intrând noaptea în casă pentru a-şi strânge ginerele de gât, iar ginerele reclamându-l la autorităţile bisericeşti – care s-a desfăcut doisprezece ani mai târziu deşi, cu toate excentricităţile şi stridenţele sale, n-a durat decât şapte ani, ceilalţi cinci reprezentând doar agonia birocratică a legăturii dintre cei doi. Din scurta viaţă romantică a lui Ion Creangă şi a Ilenei Grigoriu, pe 20 decembrie 1860, s-a născut Constantin, unicul urmaş al povestitorului. Sau pe 21 decembrie 1860, nici asta nu se știe exact.

Părăsit de mamă care a divorţat pentru a se duce după un călugăr de la Golia, şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a fost înscris la şcoala militară pentru a urma o carieră în cadrul armatei. Ca să-i plătească studiile, Ion Creangă a fost nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit ajuns să fie administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.

În 1872, Ion Creangă este exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia, mergea la teatru și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. Este repus doi ani mai târziu în drepturi ca învățător, la Școala nr. 2 de băieți din Păcurari. În această perioadă, Creangă va fi co-autor la „Învățătorul Copiilor”, „carte de citit  în clasele primare de ambele sexe, cu litere slove și buchi, cuprinzând învățături morale și instructive”.

Amant înfocat

Și înainte, dar mai ales după despărțirea de Ileana, veselul humuleştean era recunoscut ca un iubăreț cu năbădăi a femeilor, fără să-l oprească nici sutana, nici nevasta şi în niciun caz scrupulele. Culmea, imaginea lui Creangă nu a fost asociată niciodată cu cea a iubăreţului, cum a fost cazul lui Eminescu sau al lui Caragiale. Femeile nu au încăput niciodată în imaginarul popular, asociat lui Ion Creangă, afară poate de iubirea inocentă din copilărie pentru Smărăndiţa.

Bojdeuca din Țicău

Bojdeuca din Țicău

Humuleşteanului de pe uliţele Iaşului îi plăceau mai mult vinul şi, bineînţeles, femeile din toate categoriile sociale şi din toate neamurile. Lui Creangă îi plăcea orice femeie frumoasă din târgul Ieşilor şi, mai ales, disponibilă. Contemporanii lui spuneau că avea obiceiul de a însemna casele amantelor sau ale femeilor care-i mai făceau cu ochiul, ca să nimerească la ele după vreo petrecere bahică la Bolta Rece sau Binder.

După despărţirea de soţie, Creangă, spun biografii, a avut mai multe ţiitoare, ”din prostime”, care i-au servit drept amante. Adevărata iubire a lui Creangă a fost însă Tinca Vartic, femeia care i-a stat alături până la moarte. O cunoaşte în 1874 şi se mută cu ea la Bojdeuca din Ţicău unde au trăit 18 ani.

”Cu Tinca, diaconul dezlegase în sfârşit problema sentimentală în chipul cel mai fericit, după opinia lui. El îşi găsise nu o femeie inferioară, dar trebuitoare – ca un Rousseau sau un Goethe – ci femeia pe potriva lui, femeia cu totul egală cu el“, preciza Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Tinca era o fată din popor, de numai 19-20 de ani.

Tot în această perioadă lipsită de griji, în 1875, Ion Creangă face cunoștință cu un tânăr înalt, cu păr negru, bogat, cu ochi mari, adânci, melancolici, cu zâmbet bun, cu glas plăcut, melodios, cald și blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri frumoase și furtunos când povestea fapte săvârșite de oameni răi și netrebnici. Îl chema Mihai Eminescu.

O prietenie adevărată

Doi prieteni: Creangă și Eminescu

Doi prieteni: Creangă și Eminescu

După numirea sa ca revizor şcolar, Mihai Eminescu a întreprins inspecţii şcolare în mai multe zone ale Moldovei. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe învăţătorul Ion Creangă. Prietenia între ei s-a legat imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la cunoştinţă „opera acestui modest dascăl”. Apoi, tot el îl va lua „mai cu vorba, mai cu forţa”, pe Creangă, la „Junimea”, unde a citit „Soacra cu trei nurori”.

La rândul său, Creangă avea faţă de Eminescu o admiraţie deosebită. Pe un manual de geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfinţenie, Creangă va scrie: „Dăruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor 1878”.

Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Discutau despre cărţile citite şi despre câte se întâmplă pe lume. Se iubeau şi se respectau cum nu se mai află. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind. Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face, împreună cu el, planuri despre ziua de mâine şi-l poţi ajuta la nevoie, cum te-ajută şi el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.

Când Eminescu este destituit din funcţia de revizor, cel care îi sare în ajutor este Creangă, care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău. Amândoi vor petrece toamna şi iarna, Eminescu „cizelându-şi versurile, redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă limba veche şi înțeleaptă a cronicarilor”. În schimb, Creangă, cuprins de duioşia amintirilor, povestea întâmplări din viaţa lui, zicând:

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestita pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea.” Şi vremea se îndrepta după râsul meu…”

Eminescu îl asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba, el a zis cu hotărâre: „Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei mici şi cei mari.” Ascultând sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale „Amintiri din copilărie”.

“Popa Smântână” și politica

“De la 1866 la 1872 am făcut şi ceva politicale. În întrunirile de la Primărie cine era mai guraliv decât mine, Buta, Damaschin şi Corduneneau? Alegeam şi culegeam la deputaţi şi la membri comunali, tot ce era mai bunişor în fracțiune“, mărturiseşte mai târziu genialul povestitor într-un “Fragment de Biografie”.

Ion Creangă - portret de V. Musnetanu

Creangă, întâlnit printre „fracţionişti”, făcea propagandă la întruniri. Pentru firea sa „vorbăreaţă şi muşcătoare”, precum şi „pentru barba şi părul lui deschis, de un blond albicios”, Creangă a primit porecla de “Popa Smântână” (G.Călinescu ). “Gazeta de Iaşi” nota cu umor: “Când vorbea acesta (Creangă), se înflăcăra auditoriul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul când avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii”.

Sunt indicii că Ion Creangă era adept al ideologiei “Fracţiunii Libere şi Independente”, curent politic având numeroşi adepţi la Iaşi, în toate straturile societăţii, chiar şi în rândul clerului. La început, însuşi Calinic Miclescu era atras de această mişcare, născută din ideile lui Simion Bărnuţiu, expuse în cursul ţinut de acesta la Universitatea din Iaşi.

Aderând la preceptele bărnăuţene, Ion Creangă devenea în ochii noii Puteri instaurate la 1866 drept un naţionalist periculos. Însuşi Creangă se autodefinea un “alegător naţionalist”, după cum sublinia în scrisoarea adresată adversarului său politic, Vasile Conta.

Bolnav de „pedepsie”

Marele scriitor a moştenit de la mama sa epilepsia (“pedepsie” cum ii zicea el in limbaj popular), o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare ba acasă, ba la şcoală sau chiar în oraş. Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, pentru a-și căuta sănătatea.

Într-una din scrisorile trimise de la Băile Slănic, Ion Creangă îi descria fratelui său cum decurge tratamentul:

Ion Creangă, alături de A.C. Cuza (stânga) şi N.A. Bogdan (dreapta) într-una din vizitele sale la Slănic Moldova în anul 1885

Ion Creangă, alături de A.C. Cuza (stânga) şi N.A. Bogdan (dreapta) într-una din vizitele sale la Slănic Moldova în anul 1885

„Domnului Zahei Creangă, la debitul de tutun I. Creangă, din strada Băncei, Iași, Grabnic.
Slănic, 1884, iunie 24

Frate Zahei,

Mercuri în 13 a curentei, sara, am mas în Tîrgul-Ocna, și joi, în 14, pe la 2 după amează, am ajuns la Slănic. Pe drum și la Slănic, vro câteva zile, am avut amețele; iar mai ales sâmbătă noaptea spre duminică (în 16) mi-a fost foarte rău; perdusem chiar cunoștința. Însă d-l dr. Aronovici grabnic mi-a dat ajutorul cuvenit, și mi-am venit în sine. De ape am fost oprit a bè până astăzi în 24, și băi calde numai 3 am făcut până acum; după care mă simt mai bine, și amețele nu mai am de vro 4 zile. Sper că mă voiu face bine cu ajutorul lui D-zeu. Am primit amândouă scrisorile tale, cea din broșură și asta din 22, și-ți mulțemesc din tot sufletul. V-am scris și eu o carte de poștă, dar se vede că s-a rătăcit!

Pe aici au fost ploi și un pohoiu grozav, care a făcut mare stricăciune băilor și stinghireală nouă tuturor.

Vă salut cu drag,
I. Creangă

Mai înștiințați-mă cum vă aflați. Vă doresc sănătate și bucurie la toți!”

Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său care cântărea 120 de kg devenise mult prea slăbit. Ion Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat.

zvonul-mortiiJean Bart i-a fost elev lui Creangă şi-şi aminteşte de acest nefericit eveniment. Cu acea ocazie, moartea lui Creangă a fost anunţată într-un ziar din Bucureşti, deşi povestitorul, neconformându-se ştirilor zilei, trăia şi a continuat să trăiască, obligând gazetele să-l învie şi să-i amâne înmormântarea. „Mi-a murit moartea”, a explicat Creangă, care inventase un personaj care trecuse printr-o întâmplare asemănătoare: Ivan Turbincă, cel care-şi făcuse nevăzută propria moarte. „Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă-şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, ar fi reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.

În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu, chiar a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi I. Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav. (A devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent)”.

Anul cel din urmă

Pe 15 iunie 1889, Ion Creangă auzi pe ulițele Iașului o veste grozavă: Mihai Eminescu murise. Dispariția fulgerătoare a bunului său prieten avea să-l devasteze.

Nu mai avu nici timp, nici putere să călătorească de la Iași la București pentru a-l petrece pe ultimul drum pe cel mai bun prieten al său al cărui „nume va trăi cât veacurile“. La aflarea veștii, Creangă deschide volumul „Poesii“, ediția Maiorescu, unica apărută antum și îl citește în Bojdeuca sa, de la prima la ultima filă, plângând. Apoi, copleșit de emoție, suferind, adoarme cu capul pe carte.

„Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui,” scrie Călinescu. „De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară.”

Iarna acelui an a fost la fel de cumplită, iar zăpada se aşternuse în strat gros pe uliţele din Târgul Ieşilor. Ultima zi din viața marelui povestitor avea să fie și ultima zi a anului. Pe 31 decembrie 1889, Creangă colinda de unul singur străduțele întortocheate ale Iașului, făcând cumpărături și pregătindu-se de noul an.

Se înserase şi urătorii porniseră de mult pe la casele gospodarilor.

Pretutindeni răsunau urale, pocnete de bici, iar zgomotul urătorilor care trăgeu buhaiul umplea bolta cerească. Capre, urşi, irozi mascaţi ce interpretau nunta ţărănească inundaseră uliţele bătrânului Iaşi. Oamenii se aflau în voie bună şi îşi adresau tradiţionalele urări de Anul Nou.

Profesorul Ştefan Drăghici, aflat în acea seară în centrul târgului, din întâmplare, l-a întâlnit pe Ion Creangă. Pentru că locuiau aproape unul de altul, au pornit împreună către casă. În drum, au intrat în câteva prăvălii pentru a face ceva cumpărături pentru marea sărbătoare a Sfântului Vasile.

Când au ieşit din fosta băcănie a lui Iby, Creangă l-a îndemnat pe profesor să între şi în franzelăria lui Szzakmary, situată pe atunci în Colţul Străzii de Sus, lângă „Junimea”. În franzelăria lui Szzakmary o mulţime de lume se aproviziona pentru Sărbători. Cele două domnişoare, Ludmila şi Maria Szzakmary, erau ocupate, servindu-şi muşterii, una făcând încasările şi alta împachetând cumpărăturile.

În acest timp, lucrătorii aduceau de la cuptor crafle mari şi calde, umplute cu povidlă sau dulceaţă, presărate cu zahăr, din care ieşeau aburi. În acele vremuri craflele, aşa mari cum erau, se vindeau cu zece bani una.

Au ieşit din franzelăria lui Szzakmary, cu gând de a merge spre casă, dar când au ajuns pe Uliţa de Sus, lui Creangă i-a venit ideea să între în băcănia lui Petru Soituz, pentru a se încălzi puţin. La Soituz, băcănie cu renume în târg în acele vremuri, îşi făcea cumpărăturile lumea bună a Ieşilor, mai ales membrii corpului didactic.

Creangă a cerut un coniac, apoi încă unul şi, încă unul. Se pare că se simţea cam umflat şi greoi după craflele consumate. Când au pornit de la Soituz şi au ajuns la intrarea pe strada Muzelor, Creangă a venit cu o altă propunere: să între puţin şi pe la Bolta Rece, la un păhărel de Cotnari. Profesorul Drăghici a refuzat politicos, motivând că mai are de rezolvat unele treburi acasă.

Urcând tărâş-grăpiş strada Muzelor, la capătul străzii, după vechea crâșmă a lui Tibichi, când Creangă mai avea doar câţiva paşi să coboare valea Ţicăului, cei doi şi-au urat cele bune de Anul Nou şi s-au despărţit.

În dimineaţa Sfântului Vasile, profesorul Drăghici a aflat de la sergentul de stradă, că Ion Creangă trecuse la cele veşnice.

Mergând imediat la bojdeuca din Ţicău, profesorul Ştefan Drăghici a aflat de la coana Tinca, cea cu care locuia Creangă în Ţicău, că marele povestitor a mai mâncat câteva crafle din testemeaua sa încărcată, iar din pricina aluatului proaspăt i-o fi picat greu.

Potrivit documentelor referitoare la deces, dar şi a altor relatări, se pare că Ion Creangă n-a murit în bojdeuca sa din Ţicău. Creangă n-a ajuns în Ţicău sau, chiar dacă a ajuns la bojdeuca sa, povestitorul n-a stat prea mult acolo. S-a întors în oraş şi, simţindu-se rău, a intrat în debitul de tutun aflat pe Uliţa Golia, administrat de fratele său Zahei. Acolo, în cântecele şi uralele vesele ale urătorilor, la cei 52 de ani, Ion Creangă şi-a dat obştescul sfârşit.

***

Tristul eveniment este descris și de George Călinescu în cartea „Viața și opera lui Ion Creangă”:

„În ziua de 31 decembrie 1889 institutorii solicitară lui Th. G. Rosetti, ministru de justiție și ad-interim la instrucție, care se afla în Iași, o audiență și fură primiți în Palatul administrativ. Va fi ieșit Creangă din curiozitate în oraș să mai afle ce se mai aude?

Vremea era urâtă, a ploaie, și zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (așa cel puțin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său, Zahei. Era o prăvălie întunecoasă și urâtă, cu o mică odăiță în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuși deodată, lovit de atac și de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e cețoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii și-aduc aminte că au ridicat mortul din Țicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap și lumea îl privea. Fața îi era rumenă și gura întredeschisă, ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundați luciul ceros al morții. Fiind sărbătoare, nu toată lumea știu de moartea povestitorului. Tipograful Ionescu și Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă și el pe la cine știe cine, și părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârșit, se răspândi în pripă o invitație, cu un înger și o salcie, concepută în acest stil:

ferpar0«Ioan Creangă, profesor în vârstă de 52 ani, după o lungă suferință a încetat din viață în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marți, 2 ianuarie, ora 1 precis, la cimitirul Eternitatea, unde se află depuse rămășițele lui. Fii, frate și surori roagă pe toți amicii, colegii și cunoscuții a asista la înmormântare.»

Nu asistară însă prea mulți, fiindcă invitațiile nu putură fi împărțite la vreme și mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise și deodată un ger umpluse ulițele de ghețuș. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învățătorii, elevi și studenți și tânărul licențiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A.C. Cuza și alții, bineînțeles părintele Gh. Ienăchescu și ceilalți tovarăși la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripția: «Voitorului meu de bine scump prieten și tată». Se ținură obișnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoțiune foarte comunicativă» de viața și meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani.

«Jalnică adunare – vorbi el – o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toți în fața mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaș al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii și tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă își simt acum inima zdrobită și cugetarea înnourată în fața muțeniei și a neclintirei în care el zace, muțenie și neclintire care ne face să ne îngrozim și să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut și nu neclintit a fost Creangă în viața lui.»

Altă moarte se cădea feciorului Smarandei și al lui Ștefan a Petrei, care se rătăcise dincoace de Siret, adus de căruța lui moș Luca. El trebuia să fie purtat în căruța cu boi, în port țărănesc, cu mâinile încrucișate, bocit creștinește de babe și de multele lui rubedenii, tămâiat și prohodit de popii și dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase și învățase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb pe groapa sa năpădită de ierburi și să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăți a Neamțului, prin care seara trec domoale vitele, acolo de unde se vede încețoșat Ceahlăul, și Ozana se-aude clipocind. I-a fost dat altfel“.

Ion Creangă este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași

Ion Creangă este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași

ION CREANGĂ
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII:
1 martie 1837, Humulești, Principatul Moldovei
DATA ŞI LOCUL MORȚII:
31 decembrie 1889 / 52 de ani, Iași
CAUZA DECESULUI:
epilepsie
LOC DE VECI
Cimitirul Eternitatea, Iași
A FOST:
povestitor, prozator, teolog, autor de manuale școlare, politician, poet

surse: adevarul.ro, ziarulceahlaul.ro, George Călinescu – „Viața și opera lui Ion Creangă“, Ed. Litera, 1998, Dumitru Almaş – „Povestiri istorice”, Ed. Didactică şi Pedagogică, partea a treia

 

 

Un gând despre “Moartea lui Ion Creangă, într-o tutungerie, la trecerea dintre ani

  1. Pingback: Mihai Eminescu – Moartea Luceafărului Poeziei Românești | RIPVIP.wordpress.com - Moartea Celebritatilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s