Chris McCandless – povestea fascinantă a aventurierului care și-a găsit sfârșitul în sălbăticie

chris happy„Important în viaţă nu e să fii puternic, ci să te simţi puternic”


locatia mortii6 septembrie, 1992
Un vânător de elani își caută prin pădurile seculare de la poalele muntelui Mc Kinley din Alaska, un adăpost peste noapte. Undeva la marginea drumului forestier Stampede Trail, descoperă un autobuz vechi și ruginit, folosit cândva pentru transportul în comun din Fairbanks. Mesajul care-l găsește scris la intrare trebuie să-l fi pus pe gânduri:

„Atenție posibili vizitatori. S.O.S. Am nevoie de ajutor. Sunt rănit, foarte bolnav și prea slăbit să plec la drum. Sunt absolut singur, nu e o glumă. În numele lui Dumnezeu, vă rog să rămâneți și să mă salvați. Sunt prin apropiere să culeg fructe de pădure și ar trebui să mă întorc până diseară. Mulțumesc, Chris McCandless. August?”

Un miros rânced și o liniște de mormânt îl întâmpină când pășește înăuntru. Pe salteaua improvizată remarcă un sac de dormit cu ceva înăuntru: cadavrul descompus al unui tânăr. Contactează prin radio serviciul de urgențe anunțând macabra descoperire. Cadavrul este ridicat a doua zi de autorități și transportat cu un elicopter pentru a fi identificat. In urma cercetărilor s-a constatat că persoana decedată era Christopher McCandless în vârstă de 24 de ani.

Autobuzul Fairbanks 142 de pe Stample Road din Alaska.

Autobuzul Fairbanks 142 de pe Stampede Trail din Alaska. Aici a murit Chris McCandless.

Chris McCandless s-a născut în El Segundo, California, fiind primul din cei doi copii ai lui Walter „Walt” McCandless și ai Wilhelminei „Billie” Johnson: Chris și sora sa mai mică, Carine. În 1976 familia se mută în Annandale, Virginia, o suburbie a orașului Washington, D.C., după ce Walt fusese angajat ca specialist în antene la NASA.

Mama sa a lucrat ca secretară la compania Hughes Aircraft iar mai târziu s-a ocupat împreună cu soțul ei de compania de consultanță pe care acesta a deschis-o în propria lor casă. Walt și Billie se certau adesea și, se pare că de câteva ori, au ajuns chiar în pragul divorțului. Chris si Carine mai aveau șase frați vitregi din prima căsătorie a lui Walt. Acesta nu divorțase de prima sa soție când Chris și Carine s-au născut; Chris n-a stiut de acest fapt până târziu, când, într-o călătorie din vara anului 1986 în Sudul Californiei, a aflat.

Pare a fi momentul de cumpănă din viața tânărului Chris McCandless al cărui destin i se va schimba radical. Nimic dintre lucrurile pămânești nu îl vor mai atrage, ci doar dorința de a evada şi a găsi adevărata libertate. Dorința de a se contopi cu natura, de a cunoaște tainele vieții, de a se cunoaște pe sine.

Calea inițierii

Chris, Walt, Billie, and Carine at dinner after his graduation from Emory University in May 1990

Walt, Chris, Carine și Billie sărbătorind absolvirea Emory University în luna mai, 1990.

In 1990, Chris McCandless a absolvit Emory Univeristy, fiind apreciat de profesori ca unul dintre cei mai buni studenți, având la toate materiile rezultate excelente. În față îl aștepta o carieră strălucitoare, însă pentru Chris toate aceste privilegii aveau să devină irelevante. În noua sa viziune asupra vieţii, tânărul considera că facultatea era doar un moft al vremurilor moderne și nu o instituție la care poți aspira.

La 15 mai 1990, dând dovadă de un altruism exacerbat, Chris McCandless își donează toate economiile (24.000 $) organizației caritabile OXFAM, își arde banii cash și documentele și pornește în călătoria vieții de-a lungul Americii, însoţit doar de cărţile lui Jack London, Lev Tolstoi, Henry David Thoreau şi Boris Pasternak. La începutul acestei aventuri,  tânărul își ia pseudonimul Alexander Supertramp, după numele eroului din cartea „The Autobiography of a Super-Tramp” de William H. Davies din 1908. Întrebat de cei întâlniţi pe drum dacă are familie, Chris le va răspunde sarcastic că nu.

Pagină de jurnal

Pagină de jurnal

Imaginată ca un rit de trecere, ca o eliberare dar şi ca o pedeapsă pentru părinţi, călătoria avea să se încheie apoteotic în Alaska, însă în mod tragic.

McCandless va străbate prima parte a călătoriei la volan, însă, după ce mașina îi va fi luată de o viitură, aventurierul va recurge la mersul pe jos, precum și la alte mijloace de transport cum ar fi trenul , autostopul sau caiac-canoe-ul. Înaripat doar de dorința libertății absolute, Chris urmărea să-și reducă la maxim resursele de subzistență în scopul de a-și dezvolta capacitatea organismului de a supravieţui în condiții limită. Nu avea busolă, hartă, sau un itinerar prestabilit – voia doar să se bucure de călătorie și de lucrurile noi pe care le întâlnea în fiecare zi.

Pe tot parcursul acestui drum de iniţiere, întins de-a lungul a doi ani, Chris își va câștiga existența muncind solitar pe la diferite ferme întâlnite în calea sa. Celor care-l angajau le spunea că visul său era să ajungă în Alaska și să trăiască acolo, în sălbăticie deplină, timp de 100 de zile. Cei mai mulți îl vedeau ca pe un lunatic și-i spuneau că nu va supravieţui, însă pentru un erou ca Alex Supertramp, acestea erau doar simple vorbe.

În Sălbăticie

In_salbaticie_John_Krakauer_editura_HumanitasDe ce  a ajuns povestea lui Christopher McCandless pe un site care are ca temă moartea celebrităților? Foarte simplu. Aventura lui McCandless a făcut ocolul Americii după ce scriitorul Jon Krakauer a publicat în 1996 cartea „Into The Wild” ce refăcea drumurile tânărului, încercând să desluşească şi misterul morţii sale. Cartea a avut vânzări impresionante și s-a menținut doi ani pe lista bestsellerurilor contorizate de New York Times, câștigând şi numeroase premii. Dar McCandless a devenit cu adevărat celebru în  anul 2007 când Sean Penn a transpus povestea pe marele ecran, filmul omonim fiind un mare succes (23 de premii și 99 nominalizări din care două pentru Oscar conform IMDb).

Cartea „În Sălbăticie” a fost editată și în limba română în anul 2012 de Editura Humanitas în traducerea Iuliei Blaga. Din rândurile care urmează vom încerca să-l cunoaştem mai bine pe cel ce şi-a ales pseudonimul „Super-Hoinarul” şi s-a despărţit cu atâta entuziasm de civilizaţie.

În interiorul Alaskăi

27 aprilie 1992
Salutări din Fairbanks! Wayne, îţi scriu pentru ultima oară. Am ajuns aici acum două zile. A fost foarte greu să găsesc maşini în Yukon. Dar până la urmă am ajuns. Te rog să returnezi către destinatar toate scrisorile pe care le primesc. S-ar putea să treacă mult timp până când mă voi întoarce în Sud. Dacă această aventură se dovedeşte fatală şi nu vei mai auzi de mine, vreau să ştii că eşti un om extraordinar. Păşesc acum în sălbăticie. Alex
CARTE POŞTALĂ PRIMITĂ DE WAYNE WESTERBERG ÎN CARTHAGE, SOUTH DAKOTA

Jim Gallien parcursese şase kilometri şi jumătate de la ieşirea din  Fairbanks,  când  l-a  observat  pe  autostopistul  care  stătea în zăpadă, pe marginea drumului şi cu degetul ridicat, tremurând în răsăritul gri al Alaskăi. Nu părea om în toată firea avea optsprezece, cel mult nouăsprezece ani. O armă i se iţea din rucsac, dar tânărul părea destul de prietenos. Un autostopist cu un Remington semiautomat nu e genul de imagine care să-i surprindă pe şoferii din cel de-al patruzeci şi nouălea stat. Gallien a tras pe dreapta şi i-a zis puştiului să urce.

Autostopistul şi-a aruncat rucsacul pe bancheta din spate a Fordului şi a spus că-l cheamă Alex. „Alex?“ a întrebat Gallien, aşteptând numele de familie. „Doar Alex“, a replicat tânărul, fără să muşte momeala. Un metru şaptezeci şi unu sau şaptezeci şi doi, constituţie atletică, pretindea că are douăzeci şi patru de ani şi că e din South Dakota. A explicat că vrea să ajungă cât mai departe posibil de limita Parcului Naţional Denali şi că intenţionează să pătrundă
adânc în sălbăticie şi să trăiască acolo timp de câteva luni. Gallien, de profesie electrician, era în drum spre Anchorage, situat la 384 de kilometri depărtare de Denali, pe şoseaua George Parks. I-a spus tânărului că o să-l lase unde doreşte. Rucsacul lui Alex cântărea doar vreo unsprezece kilograme, ceea ce lui Gallien – vânător priceput, om de-al locului – i se părea un bagaj neverosimil de uşor pentru o şedere de câteva luni în sălbăticie, mai ales primăvara devreme. „Nu avea nici suficientă mâncare, nici suficient echipament, aşa cum te-ai aştepta de la
cineva care pleacă într-o astfel de călătorie“, îşi aminteşte Gallien.

A răsărit soarele. În timp ce rulau pe sub crestele împădurite de deasupra râului Tanana, Alex privea lung întinderea măturată de vânt a sălbăticiei care se întindea spre sud.

** ADVANCE FOR SATURDAY, JUNE 28 ** Views extend into Denali National Park and preserve from the end of the pavement on the Stampede Road in Healy, Alaska on Friday, June 20, 2008. The road (not pictured) eventually leads to the bus where Christopher McCandless was found dead in September 1992. The site has become a popular pilgrimage site for Alaska travelers with the publication of McCandless' story in John Krakauer's book "Into the Wild" and the recent release of the film adaptation by Sean Penn. (AP Photo/Matt Hage) Blick über den Denali-Nationalpark bei Healy, South Dakota, auf den Mount McKinley von der Stampede Road aus fotografiert. Die Straße, die anfangs noch gepflastert, später nur noch ein Schotterweg ist, führt zu dem Bus, wo Christopher McCandless 1992 vier Monate lang gelebt hatte. Im August des Jahres war der junge Aussteiger gestorben, vermutlich war er verhungert. Als 2007 der US-Regisseur Sean Penn McCandless' Abenteuer verfilmte ("Into the Wild"), entwickelte sich die Stampede Road zur Pilgerroute für Alaska-Reisende.

Gallien se întreba dacă nu cumva îl luase în maşină pe unul dintre trăsniţii aceia, care vin din celelalte state să pună în practică fanteziile lui Jack London. De multă vreme, Alaska e ca un magnet pentru visători şi dezmoşteniţi, oameni care cred că imensitatea virgină a Ultimei Frontiere le va astupa găurile din propria viaţă. Dar acest loc e necruţător, nu dă doi bani pe speranţe sau doruri. „Oamenii din afară“, zice Gallien cu voce tărăgănată  şi sonoră, „cumpără un număr din revista Alaska, o răsfoiesc şi îşi spun: Ia să mă duc acolo, să trăiesc în sălbăticie; ia să mă duc să simt şi eu ce-i aia viaţă adevărată. Dar, când ajung aici şi pătrund în sălbăticie, descoperă că nu e cum scrie în reviste. Râurile sunt mari şi repezi. Ţânţarii te mănâncă de viu. În multe locuri nu ai ce vâna. Traiul în sălbăticie nu e un picnic.”

Drumul din Fairbanks până la marginea Parcului Denali a durat două ore. Cu cât vorbeau mai mult, cu atât mai puţin credea Gallien că Alex e dus cu pluta. Era un tânăr plăcut şi părea bine educat. L-a iscodit pe Gallien cu întrebări serioase despre ce fel de vânat mic trăieşte acolo, despre fructele pe care le-ar putea mânca – „chestii de genul ăsta“. Cu toate acestea, Gallien era îngrijorat. Alex a recunoscut că singurul aliment pe care îl avea era o pungă cu patru kilograme şi jumătate de orez. Echipamentul lui era sărac pentru condiţiile aspre din aceste teritorii, care în aprilie sunt încă acoperite de zăpadă. Ghetele ieftine de piele ale lui Alex nu erau
rezistente nici la apă, nici la frig. Arma lui avea calibrul 22, mult prea mic pentru a putea ucide animale mari, precum reni sau karibu, pe care ar fi trebuit să le mănânce dacă intenţiona să rămână mai mult timp în sălbăticie. Nu avea topor, nici spray pentru ţânţari, nici ghete de iarnă sau busolă. Singurul instrument de navigaţie de care dispunea era o hartă a şoselelor statului, şterpelită de la o benzinărie. (…)

La trei ore distanţă de Fairbanks, Gallien a ieşit de pe şosea şi şi-a parcat maşina de teren pe marginea unui drum lateral, plin de zăpadă. Pe primii kilometri drumul Stampede e bine bătătorit trecând pe lângă cabane risipite printre molizi şi plopi tremurători, înconjuraţi de buruieni. Drumul se strică dintr-odată în dreptul ultimei cocioabe de lemn. Şters şi acoperit de anini, el se transformă într-o cărare neîntreţinută. Pe timp de vară, drumul ar fi fost abia schiţat, dar nu greu de găsit. Acum era impracticabil din pricina celor patruzeci şi cinci de centimetri de zăpadă. La 16 kilometri depărtare de şosea, speriat să nu rămână înzăpezit dacă ar fi continuat să înainteze, Gallien a oprit maşina în vârful unei culmi joase.

Coamele îngheţate ale celui mai înalt lanţ muntos din America de Nord scânteiau pe linia sud-vestică a orizontului.
Alex a insistat să-i dea lui Gallien ceasul său de mână, pieptănul şi ceea ce pretindea a fi toţi banii care îi rămăseseră: 85 de cenţi în monede mici.
— N-am nevoie de banii tăi, a zis Gallien, şi am ceas.
— Dacă nu le iei, o să le arunc, a răspuns Alex pe un ton vesel. Nu vreau să ştiu cât e ceasul. Nu vreau să ştiu ce zi e sau unde mă aflu. Nu contează.
Înainte ca Alex să coboare, Gallien a căutat sub scaun şi a tras afară o pereche de cizme de cauciuc, convingându-l pe băiat să le accepte.„Erau prea mari pentru el“, îşi aminteşte bărbatul. „Dar i-am spus: Pune-ţi două perechi de şosete, iar picioarele îţi vor rămâne cât de cât încălzite şi uscate.“
— Cât îţi datorez?
— Nu-ţi face probleme, a răspuns Gallien. Şi i-a dat puştiului o bucată de hârtie pe care notase numărul lui de telefon şi pe care Alex a strecurat-o cu grijă într-o pungă de plastic. Dacă scapi, sună-mă şi o să-ţi spun unde să-mi trimiţi cizmele. Soţia lui Gallien îi pregătise pentru prânz două sendvişuri cu brânză şi ton şi o pungă cu fulgi de porumb. L-a convins pe tânărul autostopist să accepte şi mâncarea. Alex a scos din rucsac un aparat de fotografiat şi l-a rugat pe Gallien să-i facă o poză cu arma pe umăr, în capul drumului. Apoi, zâmbind larg, a dispărut pe cărarea acoperită de zăpadă. Era marţi, 28 aprilie 1992.

Înghiţit în abisul sălbăticiei

Chris McCandless a ales izolarea în detrimentul confortului oferit de societate. In următoarea perioadă va supraviețui din vânat și fructe sălbatice și se va instala în autobuzul Fairbanks 142, abandonat undeva lângă drumul forestier Stampede Trail. Zi de zi își va nota într-un jurnal experiențele trăite.

Visul de a rezista 100 de zile în Alaska i se va îndeplini, însă, la întoarcerea spre Fairbanks, Chris a constatat că râul Teklanika, pe care îl trecuse în aprilie, devenise mult prea lat din pricina gheţii topite. Reîntors la autobuz și din ce în ce mai slăbit, McCandless nu va mai fi în stare să vâneze sau să caute plante pentru a se hrăni. Încet, încet se va stinge singur, înfometat și bolnav, la 200 de kilometri de civilizație.

***

Cauza exactă a morții nu va fi știută niciodată, însă dacă ne luăm după cercetările scriitorului Krakauer, se pare că băiatul consumase seminţe mucegăite de cartof sălbatic, mucegai care ar fi conţinut swanaină, un alcaloid care e în stare să doboare un organism slăbit, împiedicând metabolizarea hranei.

Libertatea extremă l-a costat viața, însă, privindu-i condiția în mod detașat, putem spune că McCandless a descoperit în cele din urmă sensul existenţei. Ultimele fotografii pe care și le-a făcut cu câteva zile înaintea morții ne arată un tânăr emaciat (ajunsese la aproximativ 30 de kilograme), dar surâzător. Un om fericit. Un om frumos și liber care a crezut în visul său până la ultima suflare.

Dies ist das letzte Foto, das Christopher McCandless von sich machte. Zum Abschied winkt er in die Kamera. Auf dem Schild steht geschrieben: "I have had a happy life and thank the Lord, Goodbye and may God bless all!" - "Ich habe ein glückliches Leben gelebt und bin Gott von ganzem Herzen dankbar. Lebt wohl, und Gott segne euch alle!"

Călătoria lui Chris McCandless nu a fost spre un punct pierdut în sălbăticie ci o călătorie interioară spre a afla răspunsul la întrebarea fundamentală: „Cine sunt Eu?”. Fără acest răspuns viața pare un continuu du-te vino. O veșnică alternanță între depresie și iluzia unei fericiri care mereu e pe fugă.

Prin modul în care a murit, Chris McCandless ne-a oferit o lecție de viață foarte importantă, care o putem rezuma
în cuvintele sale scrise cu mâna tremurândă pe o bucățică de hârtie cu puțin timp înainte de a muri:

last chris
„Am avut o viață fericită, mulțumesc Domnului. La revedere și Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!”

JURNALUL LUI CHRIS McCANDLESS A.K.A. ALEXANDER SUPERTRAMP – 1992 (fragmente)

  • Dragă Jurnalule, astăzi am ajuns în sfârșit în Alaska cea plină de zăpadă, noul meu loc de naștere și începutul marii mele odisee. Este ultima și cea mai mare aventură a vieții mele. Lupta finală în care-mi voi nimici tot ce e fals în mine, încheind triumfător propria revoluție spirituală. Voi trăi în sălbăticie, departe de civilizație, fără bani, singur, fără să fiu controlat de guvern și de răutatea oamenilor. Voi fi un spirit viu, în deplină libertate.
  • Pășesc în sălbăticie, Doamne ajută!
  • O zi mare: ziua autobuzului magic! M-am afundat prin păduri ca un mare aventurier și am descoperit un autobuz Fairbanks 142, abandonat. Cu toate că nu e cine știe ce lux și nici confortabil, va fi un adăpost foarte bun pentru zilele ce le voi petrece în sălbăticie. De asemenea, interiorul său ponosit mă va feri de țânțari pe timpul nopții. Începând de azi această rablă veche îmi va fi noua mea casă. Pentru un hoinar ca mine care e veșnic pe drumuri, nici nu putea fi ceva mai potrivit.
  • christopher-mccandless_elanSunt curios ce descoperiri voi mai face zilele următoare.
  • Înzăpezit.
  • Astăzi am câștigat marele premiu al supraviețuirii: un elan! Sunt supra-încântat că am doborât o bestie atât de mare cu pușculița mea de calibru 22. Nu pot descrie în cuvinte cât de mândru pot fi. Mă simt ca un șomer care a câștigat pot-ul de 1.000.000 $ într-un cazinou din Reno. Vânarea elanului nu e singura realizare. Cu puține zile în urmă am omorât al treilea porc spinos și o gâscă sălbatică mare cât un curcan de Crăciun.
  • Imi trăiesc viața în cea mai pură și naturală formă posibilă. Doamne, e minunat să trăiești!
  • Invazie de viermi. Fumul nu are niciun efect. Nu știu ce să fac. E dezastru. Imi pare rău că am omorât elanul. E cea mai mare tragedie a vieții mele.
  • Dragă Jurnalule, după zilele bune în care am făcut rost de hrană, iată că a sosit și ziua foamei. Am ratat câteva rațe sălbatice și am împușcat doar o veveriță pipernicită. Am mâncat doar câteva fructe de pădure, ierburi și rădăcini cu care nu mi-am potolit nici pe departe foamea. Sper să am mai mult noroc mâine, că e foarte greu să te culci cu stomacul gol. Noapte bună.
  • Plouă. Râul imposibil de trecut. Mă simt singur. Speriat.
  • Sunt un om terminat.
  • Lup ratat. Am mâncat semințe de cartof și fructe de pădure.
  • Ciocănitoare. Ceață.
  • Dragă Jurnalule, ZIUA 100! AM REUȘIT! Dar sunt foarte epuizat și slăbit. Moartea pare că-mi dă târcoale. Sunt prea slăbit să merg prin împrejurimi, pur și simplu sunt prins în capcana sălbăticiei. Nu mai e de joacă.
  • Foarte slăbit. Abia pot sta pe picioare. Înfometat. Semințele de cartof sunt de vină. Sunt în mare pericol. Am nevoie urgentă de îngrijiri medicale. Șansele de a scăpa viu din pustietatea asta sunt foarte mici. Sunt în capcană. Nu pot face nimic să mă salvez.
  • ***
  • Ziua 107: Frumoase fructe de pădure.
  • De la ziua 108 până la ziua 113 sunt doar linii.

mccandless-alaska-journal„Autobuzul Magic” Fairbanks 142 de pe Stampede Trail, Alaska, a devenit loc de pelerinaj.

the busLa zece luni de la moartea lui Chris McCandless, o placă comemorativă a fost montată în interiorul autobuzului de către familia sa.

placa comemorativa in autobuz

Christopher Johnson McCandless
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII:
20 februarie 1968, El Segundo, California, S.U.A.
DATA ŞI LOCUL MORȚII:
(18?) august 1992 / 24 de ani, Stampede Trail, Alaska, S.U.A.
CAUZA DECESULUI:
înfometare
DESCOPERIREA CADAVRULUI:
6 septembrie, 1992

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s