Nichita Stănescu – moartea e verde și rece

nichita„Dar tot credeam că poate viermii moi
nu cresc în ochii mei pustii și goi,
nici în surâsul meu nedăruit
și tot credeam că poate n-am murit.
    (Cântec vechi de lună nouă)


locatia mortii

Poetul Nichita Stănescu a murit în noaptea de marți, 13 decembrie 1983 pe un pat al Spitalului de Urgență Floreasca din București la ora două și zece minute. Suferea de ciroză.

Viaţa unui poet

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933 la Ploieşti. Mai are o soră Mariana. A urmat Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din urbea natală, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Capitală.

Casa în care s-a născut Nichita Stănescu a devenit muzeu

Casa în care s-a născut Nichita Stănescu a devenit muzeu

A debutat cu poezie, în martie 1957, în revistele Tribuna din Cluj şi Gazeta literară. Trei ani mai târziu debutează editorial cu volumul „Sensul iubirii“ la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Ulterior a publicat peste 20 volume de versuri, eseuri, proză scurtă.

Se va căsători de trei ori, la intervale regulate de timp. În 1952 se însoară cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten al său, dar se despart după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta Doina Ciurea, fostă iubită a altui mare poet, Nicolae Labiş. În 1964 o cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, cu care trăieşte o pasională iubire.

În 1982, Nichita se însoară cu Todoriţa (Dora) Tărâţă, studentă la Litere de o frumuseţe tulburătoare, campioană universitară la badmington, care avea jumătate din vârsta lui şi care avea să-i rămână alături până la sfârşit. Lui Nichita îi plăcea să fie îndrăgostit şi iubea ingénua cu păr lung şi întunecat.

Tatiana-Stanescu-Nichita-si-Mariana-copii-Ziaristi-OnlineNichita Stănescu a fost recompensat de 4 ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (1964, 1969, 1972 şi 1975) şi o dată cu Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române (1978). În 1975 a primit prestigiosul Premiu Herder acordat la Viena de către Fundaţia germană Alfred Töpfer, iar în anul de dinaintea morţii, Premiul Cununa de aur a Festivalului Internaţional de poezie de la Struga.

A fost considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

„Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”

Piața Amzei, nr. 9, scara C

Piața Amzei, nr. 9, scara C

Dincolo de creativitatea sa genială, într-un București postbelic aflat în plină dezvoltare socialistă, Nichita Stănescu era admirat și adulat ca nimeni altul. In 1975 s-a mutat în apartamentul 16 al blocului numărul 9 din Piața Amzei.  Imediat ce s-a mutat acolo, locuitorii imobilului aveau să știe că nu oricine avea să le fie vecin. „Hic sunt leones“, în traducere  „Aici sunt leii“,  scria mare pe pânza care flutura impetuos la balconul său. Aceasta era celebra sintagmă folosită de romani pe hărţi, pentru a marca locul unde începeau teritoriile necunoscute și periculoase.

Ultima sa soție, Dora povestește: „La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar și oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeții tineri veneau pentru un fel de binecuvantare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: „De unde știu că nu bate la ușă Eminescu? Dacă îi spun că a scris un poem prost – i se poate intampla oricui! – și el renunță să scrie!?” Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua și se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineață cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme și citea poeme cu toată lumea de față… Uneori rămânea câte cineva chiar și peste noapte.

Nichita găsea oricui câte ceva ca să-l încurajeze. Nu ştiu cum îl percepeau ei pe el. Nichita era colecţionar, avea diverse lucruri pe care le strângea, inclusiv monede. Dar, pentru că era atât de generos, dacă cineva spunea că-i place ceva, îi dăruia acel lucru. Fiecare întâlnire cu el era specială. De asta mulţi spun că l-au cunoscut pe Nichita. Fiecare pare a avea un Nichita al lui, «de colecţie»“.

Gică

In curtea blocului, își ridica ramurile către cer un plop mare care-și întindea ramurile către balconul lui. Nichita se pierdea în meditație privindu-l și l-a botezat simplu, Gică. „Gică este un copac gelos. M-a pus dracu’ de l-am scărpinat pe scoarță într-o seară și nu mai scap de el defel. Venise la mine într-o zi o distinsă domană. Din pricina principialității lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită mirat, că sunt om, nu mă lăsa în libertatea mea. N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarță, când singuratic am venit acasă?” scria poetul despre copacul – prieten.

Un alt copac drag poetului se află în Iași. Vizitele în capitala Moldovei includeau în mod obligatoriu, indiferent de situație, și un popas în Copou, la teiul lui Eminescu, ”copacul lui nea Mișu”, cum îi spunea el. Stătea sub copac, tăcut, meditând la geniul poetului nepereche.

Nichita Stănescu și alcoolul

„Relaţia“ lui Nichita cu alcoolul este una de notorietate. Cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai poetului au povestit despre consumul impresionant din locuința poetului, despre admiratorii care veneau în vizită cu sticle de votcă şi palincă, dar şi despre sumele cheltuite pe băutură de Nichita, până la 2.500 de lei pentru câteva zile, în condiţiile în care un salariu era de aproximativ 1.000 de lei.

La o votcă mică cu scriitorul Dorin Tudoran

La o votcă mică cu scriitorul Dorin Tudoran

Dar, în cazul lui Nichita, până şi beţiile erau fermecătoare. Alcoolul era pentru Nichita un „drog“, îi menţinea starea permanentă de inspiraţie, îl stimula să creeze şi, cu cât îl consuma mai mult „cu atât părea mai lucid“. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de votcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“, povesteşte despre Nichita prozatorul Ştefan Agopian.

Dora i-a convins prietenii să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de ei împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita.

Poetul avea deja ciroză, iar oaspeţii care intrau în casa lor şi care veneau, aproape invariabil, cu o sticlă de votcă, erau percheziţionaţi de Dora. Nichita reuşea să înşele mereu vigilenţa soţiei şi îşi pitea sticlele în pendulă sau în cutia televizorului.

„Încă-o vreme, şi-ncă-o vreme…”

Convins cu greu de medici și de soția sa, spre sfârșitul anului 1979 Nichita se decide să urmeze un tratament de refacere a ficatului, folosind cele mai noi vitamine și medicamente existente la nivel mondial la acea dată. Costurile tratamentului care s-au ridicat la 2 milioane de lei au fost suportate de stat, însăși Elena Ceaușescu interesându-se prin ministrul sănătății de atunci, prof. Eugeniu Proca de starea poetului.

Cu toate acestea, crizele hepatice ale poetului s-au înrăutăţit în 1981. În toamnă, Nichita este nevoit să se interneze la Spitalul Fundeni. Anul următor călătoreste prin Macedonia si Iugoslavia înainte sa-si fractureze piciorul stâng în noiembrie în Vrancea care-l va imobiliza în casă șase luni. „Bun prilej” de a scrie mai departe… de fapt de a dicta; „spunea că un poem e o stare de spirit. Așa că prefera să mi-l dicteze și, de cele mai multe ori, nu revenea și nu modifica nimic”, a mai spus Dora.

Dora și Nichita

Dora și Nichita

Cu toate că boala îl macină încet- încet, la împlinirea vârstei de 50 de ani, la 31 martie 1983, Nichita Stănescu se afișează optimist și plin de vitalitate. Cunoscută-i fiind notorietatea de poet tradus la nivel mondial, Nichita este sărbătorit ca un erou național.

De la nuntă, pe drumul spre mormânt

Sâmbătă, 10 decembrie 1983. Pentru Nichita Stănescu începe numărătoarea inversă. Viața sa atârnă de un număr finit de ore. Poetul se află împreună cu soția sa, Dora, la Drobeta Turnu Severin pentru a-l cununa pe bunul său prieten Alexandru Dan Condeescu și pe soția sa Ofelia.

Duminica, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București.

Luni, 12 decembrie, de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…

Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul de Urgență Floreasca. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…”

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioatele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator.

De gardă era Dr. Chirilă. Acesta scrie peste ani: „Am fost medic la Spitalul de Urgenţă. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat şi am conlucrat cu Secţia de Terapie Intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu în ziua trecerii lui la cele veşnice. Am încercat zilele acestea să scot din arhivă foaia de observaţie clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în faţă, acea zi, acele ore. Nu am reuşit pentru că spitalul nu arhivează suferinţe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte cuvintele sale: „Mi-e o sete sălbatică”…M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decât o simplă deshidratare organică. Era o sete de adevăr, era o sete de dreptate, era o sete de frumos, era o sete de libertate…? Aveam să ne convingem peste câteva ore că era o sete de veşnicie…”

Nichita avea propria sa viziune asupra morții: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. În astă noapte de decembrie rece, poetul o întâlnește. Spunea mereu: „când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!”. Poetul Aurelian Titu Dumitrescu scria: „Printre dantelele hazoase pe care le-a rostit până să se așeze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plină de anecdote, nespuse și tandre, care te apropiau întotdeauna, într-o candoare cu finețuri distilate, de rafinăriile mari ale creierului său, glumind aproape, s-a ridicat în șezut și, ca și când ar fi spus un vers sau poantă la ceva ce se întampla langa el, a zis: „Verde rece!„. A sfârșit energia, viața și a murit.”

S-a prăpădit Nichita

În cartea “Întâmplări cu scriitori şi alte năluciri”, Mircea Micu relatează:

„De la acel telefon matinal care-mi anunţa o veste absurdă prin glasul de nerecunoscut al lui Fănuş: ,,S-a prăpădit Nichita“, din acea dimineaţă blestemată de decembrie treisprezece, ghilotina receptorului mi-a retezat brutal contactul cu realitatea.

Am căzut secat de puteri într-un fotoliu şi preţ de câteva momente n-am putut distinge conturul vreunui obiect din cameră. Orbisem vremelnic şi sângele retras în tulpine neştiute refuza să mă vitalizeze.

Era dimineaţă şi auzeam vag forfota oraşului trezit din somnul îngheţat al nopţii. Fetiţa mea se pregătea să meargă la şcoală şi mă întreba ce s-a întîmplat şi nu ştiam ce să-i răspund şi a plecat cu sufletul tulburat, crezând că mi se făcuse rău sau că primisem o veste pe care nu voiam s-o împărtăşesc nimănui.

Apoi, dislocaţia sentimentală, golul oscilând albăstrui ca în tubul unui termometru părăsit de mercur. Neputinţa de a plânge, de fapt, de a înţelege ceea ce era de neînţeles, efortul raţiunii de-a triumfa asupra inevitabilului produs deja, se încăpăţâna într-o bărbăţie prosteascã, vecină cu demnitatea insului prins în solemnităţi de rutină.

Apoi, dorinţa puerilă de-a mă convinge. Clipa întâlnirii cu trupul lui Nichita inert, aşezat pe un banal pat de spital. Chipul frumos de adolescent mirat şi surâsul, ah! surâsul lui ironic, şugubăţ, zâmbetul din colţul drept al obrazului prin care-şi prevestea şotiile duioase.

Lucid şi impersonal, refuzam să accept evidenţa!…

Două batrânele, sprijinindu-se în lumânări, în halate de spital, cu figuri triste şi suferinde, ca două ursitoare.

Nichita zâmbea în costumul său de gală, celebrul costum maro cu dungi, în armura căruia primise Herderul, Cununa de aur şi, acum, Cununa nemişcării.

Pantofii noi-nouţi, cu talpă necălcată, şedeau alipiţi în vârfuri, pregătiţi pentru un drum al plutirii. Mâinile i se odihneau pe piept şi cea dreaptă încremenise cu degetul arătător săltat peste cel mare, purtând între distanţa indecibilă un condei imaginar de stică sau abur…

Nimic nu dovedea că ne părăsise, şi cu atât mai absurdă mi se părea poziţia lui de contemplare cu ochii închişi şi mă revoltam contra împietririi mele, şi nici măcar n-am putut să-l mângîi sau să fac un alt gest care să, demonstreze (cui ?), necuprinsa-mi durere.

După o vreme, în acea încăpere sărăcăcioasă şi albă au început să vină necunoscuţi, tineri cu lacrima reţinută în gene, şi privindu-l cum se odihneşte pe orizontala niciodată râvnită, am atins mecanic marginea patului.

Atât…

Eu urma să mă plimb pe strada mare, să trec secătuit şi gol ca o tulpină de soc toamna, să calc peste zăpada imaculată, să-l las părăsit cu surâsul său şugubăţ creionat în colţul nării drepte, eu-om viu şi cu năpraznica dorinţă de-a bea ceva tare şi dintr-odată, să-mi smulg sângele din cotloanele leneşe şi, odată cu el, lacrimile.

Aş mai fi putut să fac ceva : să cânt o litanie, un cântec bizantin, sau unul din cântecele pe care atât de mult le iubea şi pe care, de atâtea ori mă ruga să i-l cânt. Riscam ridicolul şi neînţelegerea, şi pe bună dreptate, dar nici ideea săvârşirii sale n-o percepeam încă.

“Trupul poeţilor devine pentru noi translucid şi sufletul lor poate fi văzut de noi nu datorită privirii lor, nici întâmplărilor din viaţa lor, ci datorită cărţilor lor, unde tocmai ceea ce vroia, din sufletul lor, într-o dorinţă instinctivă, să se perpetueze, s-a desprins pentru a supravieţui vieţii lor pieritoare…”.

El supravieţuia zâmbind pe acel modest pat de spital, şi noi eram cei învinşi şi nu-mi venea să cred că nu mai este, şi am plecat gol, cu trupul ca o sabie de sticlă, ca-un mort pe verticală, traversând oraşul drapat în omăt, şi am ajuns acasă şi am vrut să mă îmbăt groaznic, până la pierdere, şi am vrut să plâng fantazând şi chemând amintiri.”

„M-a izbit cu aripa un înger”

Diagnosticul oficial după autopsie a fost stop cardiorespirator. Realitatea a fost alta, după cum îşi aminteşte un alt prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Autopsierul de serviciu la morga Spitalului Floreasca era în noaptea de 13 decembrie Marian Paraschivescu. Acesta își amintește: „Ciroza hepatică l-a răpus pe Nichita Sănescu şi din cauza asta, faţa îi era toată galbenă. Atunci am intervenit eu cu fard şi fond de ten. I-am făcut o figură senină şi surâzătoare, masându-i uşor pomeţii. Carnea devine rigidă după un anumit timp şi poţi lucra pe ea foarte bine. Ca să faci un mort să râdă trebuie să-i ridici comisurile gurii un pic, în sus. Nu e nimic strident în asta, ceva ţipător. Eu reuşesc să fac morţii să zâmbească discret, să aibă seninătate şi împăcare de sine, să se despartă râzând de lumea asta. Adică, rudele din jurul coșciugului să zică: Ia te uită, domnule, parcă doarme şi visează în somn!”

Dispozițiile pentru manifestările ce aveau să urmeze veneau direct de la cabinetul numărul unu. Ceaușescu a impus ca trupul lui Nichita Stănescu să rămână la morgă două zile până-l vor duce la Uniunea Scriitorilor din București pentru a fi expus celor care vor să-și ia rămas bun. Serviciile religioase se vroiau excluse din schema organizatorică. Însă Dora îl sună pe pictorul Sorin Dumitrescu, bun prieten cu Nichita, care va lua legătura cu Părintele Galeriu, astfel că în după amiaza zilei de 13 decembrie trupul neînsuflețit al poetului va fi depus la Biserica Sfântul Silvestru pentru a fi privegheat creștinește.

nichita inmormantare

„Locul ceresc e sub pământ”

A doua zi, 14 decembrie 1983 are loc înmormântarea. Pentru ca cei dragi și oamenii care l-au cunoscut să-i aducă un ultim omagiu, Nichita este depus la Casa Uniunii Scriitorilor, după care ceremoniile funerare se vor încheia cu înhumarea poetului în Cimitirul Bellu.

Printre îndoliați se află și scriitorul Tudor Cristea. Acesta avea să scrie: „(…) mă aflam în convoiul numeros al celor care-l conduceau pe ultimul drum pe Nichita Stănescu. Era un început de iarnă geroasă şi, dacă-mi aduc bine aminte, atunci când păşeam pe aleile Cimitirului Bellu începuseră să şfichiuiască primii fulgi de zăpadă. Auzisem, cu câteva ceasuri înainte, la megafonul instalat la Muzeul Literaturii Române, felurite cuvântări, între care unele erau de-a dreptul emoţionante, altele rezultau dintr-o voluptate a ascultării propriilor cuvinte, unele izvorau din încrederea secretă că, necomiţând abuzurile poetului, vorbitorii cu pricina nu vor păţi nimic, iar altele aveau darul să intrige pe toată lumea, pentru că aparţineau unor persoane dezavuabile. Cred că între acestea din urmă s-a aflat cuvântul lui Mihai Beniuc, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care avea să-i supravieţuiască autorului „Necuvintelor” cinci ani, deşi comisese, şi el, destule abuzuri bahice şi avea, mai ales, incomparabil mai multe păcate.

Înmormântat în faţa locului de veci al lui Mihai Eminescu, cel despre care spusese că multă lume ar dori să aibă geniul său, dar probabil că nimeni n-ar accepta să trăiască, pentru aceasta, viaţa lui (secretă pledoarie pro domo),  Marele Nichita a avut, după moarte, o soartă oarecum deosebită de a altor scriitori: n-a fost uitat.”

Vera Popescu, verișoară cu Nichita, își amintește: „La înmormântare am fost cu toţii, trăind clipe teribile, de multă tristeţe şi emoţie. Mi-a rămas în minte gestul lui Florin Piersic, care i-a aruncat în groapă un globuleţ de Pom de Crăciun – era doar chiar în prejma Crăciunului.”

Votcă pe mormânt

După moartea lui Nichita, Dora și-a trăit discret durerea, dincolo de lumea curioasă și tristă, după care s-a mutat la Paris și s-a recăsătorit cu un mare sculptor, Florin Codre. Dora l-a iubit enorm pe Nichita, a fost pentru el ca un înger păzitor, a revenit mereu în țară pentru a-i face parastase, pentru a-i întreține vie memoria omului cu care a conviețuit șase ani de zile.

Un alt prieten i-a păstrat în anii următori cu onestitate amintirea. Nichita trăgea tot timpul la o cârciumă de langă palatul Elisabeta, acolo unde cânta Johnny Răducanu. S-au împrietenit imediat, găsindu-și multe lucruri în comun. După moartea poetului, maestrul Răducanu avea un mod neobişnuit de a-l comemora. Mergea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ. „Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici“.

Mormântul lui Nichita Stănescu din Cimitirul Bellu

Mormântul lui Nichita Stănescu din Cimitirul Bellu

Un muzeu numit Nichita

Muzeul memorial ”Nichita Stănescu”, inaugurat în casa natală, în 2002, la Ploiești, este o prezentare a ”fenomenului Nichita” în spațiul în care s-a născut, a trăit anii copilăriei și adolescenței, s-a format ca om și poet. Clădirea a fost ridicată de bunicul poetului, Hristea Stănescu, și de cei doi fii mai mici Gheorghiță și Nicolae (tatăl poetului). Este o locuință construită bătrânește, arhitectura ei simplă și echilibrată amintind de cea a caselor țărănești din satele de câmpie. Încăperile sunt luminate de ferestre ce împart armonios orizontalitatea fațadei, iar dormitorul în care a văzut lumina soarelui copilul Nini, camera de lucru a elevului, sufrageria și bucătăria sunt mobilate cu piese ce au aparținut familiei Stănescu. Printre obiectele simbol se regăsesc pianul, biroul de lucru, cărțile fundamentale, tablouri, fotografii de familie, pendula care i-a bătut ora sosirii pe lume, care și acum, cu sunetul ei plăcut, măsoară trecerea timpului.

În central municipiului Ploieşti se află statuia lui Nichita, situată în „Parcul Nichita Stănescu” şi până acum câţiva ani se aflase şi „Librăria Nichita Stănescu.” Tot în municipiul Ploieşti, mai există “Liceul Nichita Stănescu” ca şi “Grădiniţa Nichita Stănescu”.

Nichita Stănescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

de bowo budi setyo

 

 

„Am adormit şi am avut un vis(…) Se făcea, aşadar, că sunt un savant atomist, într-un bineînţeles halat alb şi că mă ocupam nu de sfărâmarea materiei, ci de sfărâmarea cuvintelor în atomii lor.

Ca să surâdem, putem spune că în măsura în care spiritul are dinţi şi stomac, poezia cu poet cu tot este o hrană spirituală. Dar ca să vorbim grav, putem afirma că fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”

nichita-stanescu sign

NICHITA STĂNESCU – nume naștere: Nichita Hristea Stănescu
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 31 martie 1933, Ploiești
DATA ŞI LOCUL MORȚII: 13 decembrie 1983 / 50 de ani, București
CAUZA DECESULUI: ciroză hepatică
A FOST: poet, eseist

 

surse: adevărul.ro, jurnalul.ro, liternet.ro, roncea.ro, ziarulmetropolis.ro

2 gânduri despre “Nichita Stănescu – moartea e verde și rece

  1. Pingback: Nicolae Labiș – între accident și crimă | Moartea Celebritatilor

  2. Pingback: Marele Popescu. Poet, paznic de noapte, schior pe pantele disperării | Moartea Celebritatilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s