Nicolae Labiș – între accident și crimă

Nicolae_LabisEram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă…
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele…


locatia mortii

21 de ani şi „Moartea căprioarei”  înseamnă pentru mulţi literaţi viaţa şi opera unui teribil talent ce s-a găsit în Nicolae Labiş. Considerat urmaşul eminescian, ca nivel de talent, Labiş s-a frânt, de tânăr, după ce a ajuns sub roţile unui tramvai la 21 de ani. Moartea sa a însemnat o pierdere imensă pentru literatura română şi universală. Moartea sa oficial a fost clasificată accident. Însă, mulţi au spus că sunt anumite aspecte care duc la suspiciunea de crimă.

Din neamul lui Nică

Casa memorială Nicolae Labiş de la Mălini

Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935 în Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava. Puţini cunosc că bunica lui Labiş era nepoata lui Ştefan a Petrii Ciubotaru, tatăl lui Ion Creangă. Poetul stins de tânăr a avut o „copilărie chinuită, plină cu lipsuri, însă a fost fericit”. Copilăria care a fost muză în repetate rânduri. A debutat la 15 ani, cu poezia „Fii dârz şi luptă, Nicolae”, publicată în revista „Iaşul nou”. Încă de atunci criticii vremii i-au recunoscut talentul şi valoarea.

Anti-comunist de mic copil

Deşi provenea dintr-o familie care aderase la structurile comuniste, Labiş nu a fost niciodată de acord  cu dogmele comuniste din ţară, cu toate că el însuşi era un susţinător a idealurilor comuniste şi a lui Marx. Cu toate astea, la 21 de ani, era pornit pe-ncălcarea normelor comuniste, lucru care i-a atras şi cenzurarea multor lucrări. Printre actele sale de răzvrătire se regăsește și episodul în care a recitat „Doina” eminesciană într-un bar bucureştean:

”Bistroul Café de la Paix, vizavi de Capşa, noiembrie 1956, 10-11 dimineaţa: Nicolae Labiş, Aurel Covaci, Stela Covaci, Fănuş Neagu… Se discută antisovietic, că tancurile au reprimat Budapesta.

Stela Covaci (Pogorilovschi): „Clocotind, Labiş s-a ridicat în picioare şi a început să recite cu „glas mare” Doina lui Eminescu, fără să sară vreun rând, îndârjit şi riscând plin de curaj consecinţele. Oricât a încercat Marga să-l facă să se oprească, nu a reuşit. „Ce, mi se interzice să recit din cel mai mare poet al neamului românesc? Poezia „Doina” era absolut interzisă, iar recitarea ei în public însemna ani grei de închisoare. Pe la amiază am ieşit de acolo. Labiş a fost sfătuit să meargă acasă să se culce (nu dormise deloc în noaptea precedentă). A fost de acord dar numai cu condiţia să-l însoţesc eu până acasă. Se clătina, era ameţit şi l-am refuzat puţin jenată. „Bine, a spus el, atunci plec singur. Vă rog să nu mă însoţească nimeni!” L-am văzut apoi pornind prin mijlocul Căii Victoriei debusolat, printre maşinile care-l claxonau. Pentru o clipă m-a străfulgerat gândul unui posibil accident mai mult sau mai puţin întâmplător.”

In aceeași lună, alături de Aurel Covaci şi Stela Neagu, Nicolae Labiș  a cântat la o nuntă la care participau vreo 12 persoane  imnul regal; îşi manifestase în dese rânduri susţinerea pentru reîntregirea României. Iar acest lucru, potrivit celor din preajma sa, îl făcuse să fie considerat de Securitate incomod. Lucru susţinut şi de Stela Covaci, soţia bunului prieten Aurel Covaci, care spunea că „era destul de incomod pentru Securitate, avea charismă, har, geniu”.

Cucerind Bucureștiul

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a.

Pentru că Labiş nu s-a supus și a refuzat oblăduirea cuiva, a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş “un rătăcit” cu idei “dăunătoare” şi a creat în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi “victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol” asupra naivei Doina Ciurea, viitoare soție a lui Nichita Stănescu. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.

Hărțuit până la moarte

Portik Imre și Nicolae Labiș

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe “lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere” cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.

“Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”, declara cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005.

Ultimul an, ultimele zile

Pe parcursul anului 1956, prin vară, Labiș se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Aproape că nu mai avea nici un motiv să rămână în capitală. Fusese dat afară din serviciu (de la Gazeta Literară), banii încasaţi pe primul volum îi cheltuise pe toţi, era nemulţumit de prima lui cărţulie de poezie, considerând-o drept depăşită. Volumul în pregătire, „Lupta cu inerţia„, era primit în redacţii cu multă reţinere. Mereu era sfătuit să facă modificări, să scoată poeziile incomode.

Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă însă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi încă unul…”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită…”.
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să plece înainte de Sărbători. Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat.

7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 se întâlnește cu Stela Covaci și-i cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.

“Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”

9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: “Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte…”.

Restaurantul Capșa

În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la Stela Covaci cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie.

Mary Polevoi

Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul “Tănase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş a afirmat că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Se pare că cei doi au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Cu siguranță erau agenţi, având în vedere declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul “Pobeda”, ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea.

Ora două noaptea. În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o, să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeuluiui Şuţu (culmea, era prima noapte când se hotărâse ca tramvaiele să circule şi după ora 24…). Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.

Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul “Labeş” a suferit un accident de tramvai. La venirea acestuia, spre zori, Nicolae Labiș îi șoptește ultimul poem:

    Pasărea cu clonț de rubin
    S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
    Nu mai pot s-o mângâi.

    M-a strivit,
    Pasărea cu clonț de rubin,
    Iar mâine
    Puii păsării cu clonț de rubin,
    Ciugulind prin țărână,
    Vor găsi poate
    Urmele poetului Nicolae Labiș
    Care va rămâne o amintire frumoasă…

 (Pasărea cu clonţ de rubin, 10 decembrie, orele 11.00 ).  În accepţiunea multora „pasărea cu clonţ de rubin” însemna Securitatea sau P.C.R.

În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: “Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. ”Eu i-o dusesem la poştă, într-adevăr, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.”

Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“

Portik Imre reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. și care accepă să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă, la Restaurantul Kiseleff.

Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. (…) Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea. (…) Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet-încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verziu. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice, ale vagonului din urmă, în spate. Am descleştat degetele de pe bara grătarului, numai după ce tramvaiul s-a oprit complet.”

Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse”…

Despre autorul faptei: “… Stătea puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş”.

Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman.

Tot restul vieții Maria Polevoi a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis pe 20 iulie 1978, atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul.

Spitalul de Urgență, loc de pelerinaj

Imediat după accident, istoricul literar Alexandru Oprea a propus din nou eliminarea poetului din UTM. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală enormă de către colegii săi, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.

S-au instalat filtre discrete, s-au făcut fotografii, s-au dat rapoarte – cu siguranță există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, “numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii”… acesta a fost răspunsul dat de SRI ulterior.

Aer de la Mălini pentru poetul muribund

Nicolae Labiș și sora sa, Margareta

Margareta Labiş, sora poetului, îşi aminteşte de ultimele zile din viaţa fratelui ei. ”S-a perindat multă lume pe la spital. A venit şi tata, care a fost certat de organele de partid că nu a avut grijă de băiatul său. Asta deşi aveau în faţă un om dărâmat, care aflase că fiul său nu mai are nici o şansă.” Margareta spune că nu ştia verdictul necruţător al medicilor. Încă spera că fratele ei va fi transferat la Viena, transfer pentru care s-a primit acordul chiar în ziua în care Labiş s-a stins. ”Venise soţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor să-i anunţe, împopoţonată toată, de parcă era la paradă, nu la capul unui muribund”, povesteşte Margareta. Era 22 decembrie.

Margareta povestește: „Viaţa şi-a început-o cu o telegramă şi şi-a terminat-o tot cu o telegramă: «Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon la spital». O oră a strigat ”oxigen”… Am alergat, au venit tuburile de oxigen, dar nu puteau să îl mai salveze. Apoi coma profundă….” Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineața, Nicolae Labiș a murit. Avea 21 de ani. A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.

Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde era depus sicriul lui Nicolae Labiș. Mai mulți scriitori proeminenți au citit și poemul său ”Moartea Caprioarei”. In mulțime erau presărați zeci de securiști.

.

Stela Covaci: „L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.”

Nicolae Labiș a fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.

Zilele următoare, sute de iubitori de poezie s-au perindat pe la mormântul marelui poet. Aceștia erau în permanență înconjurați de agenți. Printre studenți și literați era și Margareta Labiș. Stela Covaci: „Marga, sora lui de nouăsprezece ani, gingaşă şi frumoasă ca o Cosânzeană, a îngenuncheat lângă cruce. Vântul i-a împletit părul pe care-l avea lung până la genunchi împrejurul crucii de lemn ca o legătură între ea şi fratele pe care l-a iubit enorm”

Ultimele cuvinte au fost crimă, nu accident

Cei care au fost alături de poet în ultimele sale clipe spun că însuşi poetul a spus că a fost ucis, fiind împins din tramvai. În volumul „Moartea unui poet”, scriitorul Mihai Stoian mărturisea: „Din Staţia Nicolae Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (Maria Polevoi, dansatoare – n.m.), a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă s-ar fi prins de grătarul intermediar, dintre vagoane”. Potrivit raportului, scris de miliţianul Aurelian Gheorghe, martorii care au declarat că Labiş a căzut sunt „Rotaru Jenica, comuna Reconstrucţia-Feldioara, raionul Stalin (actualul judeţ Braşov – n.m.), buletin 040019, şi Isac Schwartzman, Bucureşti, Calea Victoriei 47, raion Tudor Vladimirescu, buletin 303983”. Cu varianta accidentului a fost de acord şi vatmanul  Mihai Udroiu. Însă, mai târziu acesta recunoştea în faţa poetului George T. Popescu că moartea lui Labiş a fost crimă, poetul fiind împins.

Cât despre Grişa Schwartszman, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”. Agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară.

În perioada comunistă moartea lui Labiş a fost un subiect închis, catalogat ca accident rutier. Cei care după ’89 au deschis calea spre aflarea adevărului nu au mai avut sursele, martorii de atunci la îndemână. Lucru care poate împiedica aflarea adevărului. Dar şi fără adevăr, poetul Nicolae Labiş e amintirea frumoasă, aşa cum şi-a dorit.

Intâmplări bizare

După moartea lui Nicolae Labiş, mălinul din curtea casei părinteşti şi-a aplecat crengile înflorite şi tulpina spre fereastra camerei în care poetul scrisese „Moartea căprioarei”. A stat aşa, aplecat, până în primăvara următoare, când s-a uscat. Şi unul din merii plantaţi în spatele casei şcolii din Poiana Mărului, în care poetul s-a născut, a fost trăsnit după moartea acestuia.

În vara anului morţii lui Labiş, casa din Mălini a fost lovită de un fulger globular: „O minge de foc a pătruns prin firul antenei de radio, prin partea de sus a peretelui exterior, de la camera unde atunci dormeau părinţii şi sora mea Teodora. Globul incandescent a perforat bârnele de lemn şi tencuiala fără să aprindă casa. Tata a văzut îngrozit cum, în întunericul nopţii, mingea de foc dansa imponderabil în aer deasupra patului mare, dublu, şi cum apoi s-a scurs nevăzută prin mânerul de metal al unei umbrele rezemate de peretele opus spărturii”, spune Margareta Labiș.

Cele întâmplate au fost versificate de Nicolae Labiş într-o poezie premonitorie: „Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai/ Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa./ E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai/ Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa.

POST SCRIPTUM

  • Plan de accidentare stupidă a Obiectivului Villon
  • În ciuda avertismentelor repetate primite pe linie de UTM şi a încercărilor de influenţare pozitivă pe linie de D7L şi US, obiectivul Villon se obstinează tot mai mult să nu accepte să reziste doar prin cultură, să citească cărţi interzise ca alţi reacţionari inofensivi, sau să treacă de la versuri lirice incendiare la versuri filologice ignifuge.
  • Precizez că obiectivul Villon nu numai că are carismă la libaţii cu toate clasele sociale, recitând Doina eminesciană, intonând duşmănos Trăiască Regele! şi cerând tovarăşilor sovietici să restituie Basarabia de ziua Stelianei Pogorilovschi, Alsacie răsăriteană pe care burghezo-moşierimea n-ar lua-o nici dacă s-ar destrăma Lagărul cu tot cu URSS, dar a participat şi la întrunirea Complotului de la Biblioteca Primus din strada Miletin, care este lotul complet încă din 15 septembrie 1956 (Nicolae Labiş, Georgeta Naidin, Aurel Covaci, Steliana Pogorilovschi, Gloria Barna, Grigore Vereş, Mihai Nicolae şi Vasile Albu), şi avem indicii că intenţionează „să afle absolut totul despre comunism”, în scopul de a devia de la marxism-leninismul corect politic.
  • Există, în ultimă analiză-sinteză, suficiente piese la dosar ca să fie arestat în orice moment, obiectivul Villon, de profesiune acrostih vertical, în prezent fără ocupaţie şi fără domiciliu, eventual într-un lot mai mare, care e şi gata, dar arestările recente în toamna lui 1956 ale unor studenţi cu nume neconsacrate (ca Negrea, Derdena, Goma. ş.a.) au generat, absolut surprinzătoare la nişte intelectuali români, mişcări de solidaritate, iar în cazul său sunt de prevăzut reacţii duşmănoase regimului democrat-popular venite şi din partea a numeroşi colegi de trudit peniţa, a cititorilor fideli plachetei sale de debut editorial cu versuri lirice, care face elogiul infidelităţii conjugale, şi a altor simpatizanţi, tovarăşi ai lui de la libaţii pe care dă banii poporului şi ai părinţilor, neglijându-şi o operă care e de patrimoniu european.
  • Citez din criticul Lucian Raicu, la care doarme în pat şi filologul George Mărgărit, ba chiar, sporadic şi obiectivul Villon, după cum a observat sectoristul:
  • „Manuscrisele originare ale poeziilor sale, curate, preacurate, nu vădesc obsesia, nici plăcerea amară a desăvârşirii.”
  • Dar o complicaţie mai este şi anticiparea că la un proces ar fi dificil de obţinut de la acest răzvrătit incorigibil retractările dorite de regizorii spectacolului.
  • Din aceste motive, nu este indicată nici anihilarea obiectivului sub forma unui act de jaf nocturn ca fiind înjunghiat de unguri ca să i se sustragă ceasul Popeda cu care umblă la el, deoarece se vor naşte suspiciuni.(Tocmai pentru că nu l-a amanetat la restaurantul Victoria, ca să bea conform scenariului, muribundului Labiş i se fură acest ceas de către brancardieri.)
  • Având în vedere cele mai sus arătate, consider că cea mai benefică soluţionare a cazului este aruncarea poetului sub tramvaiul 13, cu legenda că a fost beat şi a mers în zigzag şi înainte de a se urca din mers, nestăpânind picioarele, la înclinarea corpului său spre partea stângă, laterala vagonului remorcă l-a lovit şi victima, în urma loviturii primite, printr-o întorsătură a corpului în formă de rotaţie, cade jos între cele două vagoane ale tramvaiului.
  • Fişă de necesitate de oameni:
    Agent 1: îi dă lui Villon o sticlă de ţuică (sau alt alcool) şi bani de o cafea la Capşa, unde de altfel are a se întâlni cu Agentul 2.
    Agent 2 (femeie): Atrage pe Villon de la Capşa în Staţia Colţea, invitându-l să doarmă la ea… Nu trebuie însă pe refugiu să apară cu el de braţ. Îi va justifica că mai vrea şi alţii să doarmă cu ea, deci că e bine să se prefacă a nu se cunoaşte în staţie.
    Agent 3: îl va trage pe Villon de suman sau de palton şi îl va îmbrânci spre tramvai, dar nu pe la botul autovehiculului, deoarece poate sări dincolo de şine neatins, ci imobilizându-l în grătarul dintre motor şi remorcă.
  • Consecinţe anticipate.
    Ipoteza 1: Dacă obiectivul Villon va fi doar schilodit, el va înţelege acest nou avertisment şi se vor mai potoli şi alţii, pe care puşcăriile nu-i sperie, deoarece sunt tineri şi au de unde muri.
    Ipoteza 2: Dacă acrostihul crapă, atunci i se vor înscena funeralii scriitoriceşti de erou al clasei muncitoare şi i se va construi o biografie educativă, despre faptul că alcoolul dăunează grav sănătăţii.
  • Asupra situaţiei informative menţionez că obiectivul Villon a băut toţi banii primiţi din ultimul său „sobor de versuri”, iar ca situaţie operativă menţionez că din analiza SWOT rezultă că ca ameninţare poetul vrea să plece dintre prieteni, unde putem plasa surse, la ţară şi nu-l mai putem fila eficient; în schimb, operativ, trebuie exploatată oportunitatea că în noaptea de 9-10 decembrie începe a se băga tramvaie pe trasee să circule pentru prima dată şi după ora 24 cu şchimbu trei, fiind de presupus ca până la mutaţiile comportamentale semnificative statistic, să fie puţini cetăţeni în staţii ale căror declaraţii să poată fi uşor de obţinut în sensul legendei propuse de noi.

                                                                                                                                                          Locotenent Achim Moromete

Surse: Bogdan Bărbieru,  Stela Covaci, Margareta Labiș, jurnalul.ro,.
Fragmente din cărțile ”Puii păsării cu clonţ de rubin pe urmele poetului Nicolae Labiş”, Edago 2006; „Moartea unui poet”, Gheorghe Tomozei – Cartea Românească; ”Timpul asasinilor”, Cezar Ivanescu, Stela Covaci -Libra.

NICOLAE LABIȘ – pseudonim: Niculai Mălin
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII:
2 decembrie 1935, Poiana Mărului, Suceava
DATA ŞI LOCUL MORȚII:
22 decembrie 1956 / 21 de ani, București
CAUZA DECESULUI:
accident de tramvai – traume craniene și vertebrale, paralizie
A FOST:
poet

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s