Maria Lătăreţu. Ultimul cântec, ultima zi

Maria LataretuCa mâine mă duc din tine,
Lume, dragă lume,
Ştiu că nu vă pare bine, Lume, draga mea.
Vă las cântecele mele
Să vă petreceţi cu ele,
Lume, dragă lume.


locatia mortii

Circumstanţele morţii Mariei Lătărețu sunt ca un nod gordian pe care timpul scurs de atunci l-a încâlcit şi l-a strâns şi mai tare. Mulţi dintre cei care au asistat la ultimul ei spectacol se jură că au văzut-o căzând şi murind pe scenă. Tot atât de mulţi sunt cei care susţin că, dimpotrivă, nu a murit pe scenă, ci după spectacol, în culise. Mărturii contradictorii dau şi cei care i-au fost alături în ultima zi.

Viorel Ilișoi a încercat să pună în acord mărturiile, în ordinea credibilităţii lor, şi să rea­lizeze o schiţă a ultimei zile a Mariei Lătăreţu cât mai apropiată de realitate.

ULTIMELE 24 DE ORE DIN VIAȚA MARIEI LĂTĂREȚU

Marţi, 26 septembrie 1972
Încă nu s-a făcut ora şapte. Trenul de Bucureşti opreşte în gara Botoşani. Maria Lătăreţu coboară din vagonul-cuşetă. A venit împreună cu soliştii Ionel Schipoancă şi Ion Luican. Alături de ei doi şi de Laura Lavric, va susţine o serie de 22 de spectacole în comunele din judeţ.

Ionel Schipoancă

Ionel Schipoancă: Fiul ei a condus-o la Gara de Nord. Am mers toţi trei într-o cuşetă. Nu se simţea bine, îmi amintesc că avea la ea o sticlă cu ceai…  Eu fiind o fire mai veselă atunci, la vârsta aia, am făcut-o să râdă, l-am făcut şi pe maestrul Luican să râdă… s-au strâns şi câţiva călători în cuşeta noastră, acolo…

Luican şi Schipoancă o ajută să coboare bagajele. Are o valiză cu haine de schimb, costumele populare pentru spectacol şi ceva de mâncare. Maria Lătăreţu îşi aducea mâncare de acasă, în special pentru zilele de post.

Ioana Lătăreţu, nora Mariei Lătăreţu: Era o femeie extraordinar de credincioasă. Pentru nimic în lume nu ar fi mâncat de dulce în zilele de post. Luni, când a plecat la Botoşani, mi-a spus să-i pun la pachet ardei gras, roşii… mâncare de post.

Avea mereu la ea şi tacâmuri, un castron de aluminiu şi un mic reşou electric la care îşi încălzea mâncarea de acasă şi îşi fierbea ceai sau lapte. Rareori putea fi văzută mâncând la restaurant.

Ionel Schipoancă: Nu era zgârcită, ci aşa era ea obişnuită, era de o modestie ce nu s-a văzut. Eu îi ziceam: coană Mario, nu mergi şi matale la restaurant? Când mergea cu Tică Lătăreţu în turneu, avea două castroane de aluminiu şi striga: „Ticăăă, adu castroanele să facem salată!”.

Pe peron o aşteaptă impresarul Mihai Belcescu, de la Filarmonica de Stat din Botoşani. Nu este deloc neobişnuită, în epoca aceasta, colaborarea dintre o orchestră filarmonică şi cântăreţi de muzică populară.

Ioan Cobâlă, dirijorul orchestrei „Rapsozii Botoşanilor”: Aşa se făcea pe atunci. Glumind, poţi spune că poate erau mai puţini melomani în oraş decât instrumentişti în orchestră. Şi atunci, ca să se realizeze planul la încasări, se alcătuia o mică formaţie populară din câţiva instrumentişti de la filarmonică, se invita o vedetă cum era Maria Lătăreţu şi într-o lună se făceau încasări pentru jumătate de an.

Oraşul tremură într-un septembrie neobişnuit de rece. În fotografiile din acele zile, personajele apar îmbrăcate în haine groase. Se vede că e frig. Însă hotelurile din oraş nu sunt încălzite. Centralele termice se pornesc la date fixe, prestabilite, indiferent de cum e vremea afară. Impresarul Mihai Belcescu ştie că Maria Lătăreţu evită să stea în frig, pentru că îşi protejează gâtul, vocea. De altfel, într-un contract mai vechi cu Filarmonica de Stat din Craiova găsim două condiţii puse de artistă, care altminteri nu avea pretenţii şi fasoane de vedetă: că nu va pleca în turneu „în caz că dirijează Dumitru Botezatu” şi „cazare separată şi cu încălzire în mod special”.
Belcescu o invită pe Maria Lătăreţu să stea acasă la tânăra cântăreaţă Laura Lavric, alături de care avea să cânte în turneul botoşănean.

Laura Lavric: A venit Belcescu la mine şi mi-a spus: „Măi Laura, vine Maria Lătăreţu la Botoşani şi e un frig la hotel… poate să stea la tine?”. „Vai, zic, dar mă mai întrebi? Să vină la mine. Îmi înnobilează casa şi sufletul”.

Maria Lătăreţu o cunoaşte pe tânăra interpretă. Are numai 25 de ani, dar deja e cunoscută în toată ţara. O întâlnise la o filmare la televiziune şi îi prezisese că va ajunge o cântăreaţă mare. Iar Laura Lavric îi mărturisise că primele cântece pe care le-a cântat au fost ale Mariei Lătăreţu, auzite la un patefon în satul natal.

ORELE 7:30-10:00
Maria Lătăreţu urcă în maşina lui Belcescu şi în câteva minute ajunge acasă la Laura Lavric. Se plânge întruna că e obosită şi că o doare capul. Tânăra gazdă o roagă să meargă la spitalul judeţean, peste drum, dar ea refuză. Cele două femei îşi povestesc una, alta. Pe la ora 10:00, Maria Lătăreţu cere permisiunea să dea un telefon ca să îşi anunţe familia că a ajuns cu bine la Botoşani.

Ioana Lătăreţu: A ajuns marţi dimineaţă în Botoşani. Marţi la ora zece m-a sunat pe mine la serviciu. Pentru că în momentul când a plecat din Bucureşti noi am văzut că dânsa nu se simte bine. Soţul meu (Ion Lătăreţu, fiul Mariei Lătăreţu, 1931-2001 – n.r.) i-a zis şi la scara vagonului: „Mamă, nu pleca”. „Nu, plec, plec, plec! Trebuie. Eu nu înşel oamenii. S-au făcut afişe, eu trebuie să ajung neapărat la Botoşani”.

Ionel Schipoancă: Doamna Maria nu refuza niciodată un contract semnat. Aşa conştiinţă, atâta seriozitate nu am mai văzut. Cânta şi pe bani mulţi, şi pe bani puţini, nu conta la ea. Nu exista să refuze pe cineva. Zicea: „Maică, dacă am timp, vin şi-ţi cânt, da-ţi-ar Dumnezeu sănătate”. Şi cânta la fel şi pentru bogat şi pentru sărac, cânta într-un fel… ziceai că-şi dă duhul cântând. Şi până la urmă aşa a şi fost.

Luni seară la plecarea din Bucureşti nu se simţea bine. Tocmai se întorsese de la o nuntă din Oltenia, era obosită şi hipertensiunea făcea să îi vâjâie capul de durere. Dar asta nu putea să o împiedice să plece într-un turneu obositor şi să cânte.

Într-un alt moment al vieţii ei, cu acelaşi devotament sinucigaş a cântat la o nuntă, într-un sat ştiind că trebuie să îi vină sorocul să nască… Şi a născut acolo, la nuntă. Copilul a trăit numai trei zile.

Casa memorială Maria Lătărețu – Bălcești, Gorj

Maria Lătăreţu s-a născut la 7 noiembrie 1911 în Bălceşti, judeţul Gorj. Era al şaisprezecelea copil într-o familie a cărei singură avere era căsuţa cu două încăperi şi cu acoperişul spart. Ea însăşi, măritată de la 16 ani, a născut şase copii. Dar n-a supravieţuit decât Ion Lătăreţu, născut în 1931 şi decedat în 2001, soţul Ioanei Lătăreţu. Patru copii i-au murit la vârste fragede, de bronhopneumonie. Măriuţa a trăit mai mult. A murit la 6 ani sfâşiată de un câine turbat. Ieşise la poartă să se joace şi câinele a muşcat-o.

De această tragedie este legat un alt moment de devotament incredibil al Mariei Lătăreţu faţă de arta ei. Era în octombrie 1939, când avea 28 de ani şi cucerise deja Bucureştiul cântând la restaurantul „Dorul Ancuţei”, local frecventat de intelectualii şi de boema artistică a vremii. Cânta cu dăruire, cu toată fiinţa ei. Mesenii se înfiorau de vâlvătaia cântecului, nebănuind ce potop de durere era în sufletul ei. Muzicologul Mihail Jora venise şi el la „Dorul Ancuţei” să o cunoască pe Mariţa, cum i se spunea Mariei Lătăreţu. Cucerit de cântecul ei, muzicologul s-a dus după ea în cabină să îi prezinte omagiile. A găsit-o plângând.

Mihail Jora, în „Memorii”:  „La ieşire, mulţumindu-i şi luându-mi rămas bun de la ea, am zărit două lacrimi ce se prelingeau de pe faţa-i smeadă. Succesul Mariţei fusese atât de mare încât nu-mi puteam tălmăci durerea ei. «Mi-a murit ieri fetiţa şi mâine trebuie să o îngrop», mi-a răspuns ştergându-şi iute ochii.”

Era vorba despre Măriuţa. Pe ea urma să o îngroape a doua zi. Pentru ea a compus „Hei, lună”: „Geaba ai, lună, lumină,/ Că eu n-am inimă bună./ Geaba, lună, lumini tare,/ C-a mea inimă mă doare./ Hei, lună, fii voioasă/ Pe cât eşti de luminoasă/ Şi caută-mi locuşorul/ Unde-mi doarme puişorul.” Pentru toţi copiii dispăruţi, Maria Lătăreţu, o femeie fără carte, care abia ştia să semneze, a compus melodia şi versurile cântecului „Lie, ciocârlie”, despre care îndeobşte se crede că e o creaţie populară anonimă… Este suferinţa ei de mamă rămasă fără copii, transpusă alegoric în jelania ciocârliei, căreia plugul i-a stricat cuibul şi i-a ucis puii. „Toată viaţa am cântat şi mi-am îngropat copiii”, obişnuia să spună.
Aşadar, nici de această dată nu s-a dat înapoi, deşi se simţea rău, şi a plecat la Botoşani. Şi acolo avea să moară.

ORELE: 10:30-12:00
Maria Lătăreţu vorbeşte la telefon cu nora ei, Ioana Lătăreţu, apoi cu o altă persoană, probabil menajera sau o cunoştinţă, căreia îi spune să aibă grijă de parchetul proaspăt lăcuit. Refuză în continuare să meargă la spital, deşi se simte rău. Nici nu mănâncă nimic. Nici din ce-i oferă gazda, nici din ce îşi adusese de acasă. Îi vorbeşte Laurei Lavric despre soţu lei, Mihail (Tică) Lătăreţu. Cum l-a cunoscut. Cum s-a căsătorit cu el la 16 ani şi 3 luni. Îi spune că se împlineşte un an de la moartea lui şi trebuie să-i facă parastasul. Dintre toate tragediile care i-au întunecat viaţa, moartea soţului a lovit-o cel mai greu. A doua lui moarte – s-ar putea spune. Pentru că Tică Lătăreţu mai murise o dată. În 1941 a fost luat pe front şi a căzut prizonier la sovietici. Şapte ani nu a mai ştiut nimeni nimic despre el. Părinţii lui îi făcuseră un cenotaf şi îi făceau pomenile ca unui mort. Numai Maria Lătăreţu mai trăgea nădejde că e viu şi că într-o bună zi se va întoarce. L-a aşteptat ca o nouă Penelopă, crescându-şi singură copilul în vremurile vitrege ale războiului, într-o lume în schimbare. În acest timp, casa din Bucureşti i-a fost bombardată. N-a mai găsit decât trei linguri pe marginea craterului făcut de explozie. Ani mulţi după aceea, singură fiind şi cu un copil de mână, a strâns ban pe ban şi şi-a construit în Târgu-Jiu o casă copiată fidel după o vilă din Cotroceni. Şi, când totul a fost gata, comuniştii i-au naţionalizat-o. N-a apucat să locuiască măcar o zi în casa ei. Încă zece ani după aceea a mai stat cu chirie în Bucureşti, până şi-a cumpărat un apartament într-o vilă.

ORELE: 12:00-13:30
Deşi îl anunţase pe impresar că vrea să viziteze oraşul, Maria Lătăreţu nu mai iese din casă până la amiază, când, împreună cu Laura Lavric, merge pe jos până la Filarmonică, la repetiţie.

Dumitru Amarghioalei, instrumentist la Filarmonica de Stat Botoşani, soţul de atunci al Laurei Lavric: Repetiţia a durat cam o oră şi jumătate, totul a mers perfect. Cu Maria Lătăreţu nu aveai mult de lucrat, te înţelegeai din prima. Ea era toată numai muzică. După aceea ne-am întors acasă şi doamna Maria a cerut un ceai, doar atât, altceva n-a vrut să mănânce. Se vedea că nu se simte bine, dar nimeni nu se gândea că ar putea să fie vorba chiar despre moarte.

Privighetoarea cântecului popular românesc

După-amiază, în aceeaşi zi în care sosise la Botoşani, marţi 26 septembrie 1972, are loc primul spectacol în comuna Corni. Maria Lătăreţu cântă perfect, în ciuda suferinţei, şi ridică sala în picioare. Ca în fiecare sat unde vin solişti să cânte în concert, lumea îi întâmpină cu mâncare, cu băutură – rachiu de sfeclă. Maria Lătăreţu nu mănâncă nimic nici acum.

Ionel Schipoancă: La spectacolul acela nu a lăsat să se vadă că se simţea rău. Cântecul ei a curs perfect, ca un fir de apă. Îmi amintesc că au venit nişte copii la Maria Lătăreţu: „Coană Mario, nu ne dai şi nouă nişte autografe?”.  Şi ea a râs şi le-a zis: „V-aş da, maică, dar nu mai am bătute la maşină”.

Abia ştia să semneze. Semnătura ei e chinuită, nesigură, vădeşte lipsa de exerciţiu. În cartea de muncă întocmită în 1969, la rubrica STUDII scrie: „Nu prezintă acte”. Ioana Lătăreţu susţine că s-a păstrat în familie un caiet în care soacra ei îşi nota versurile cântecelor pe care le compunea, însă refuză să arate caietul. Cu tenacitatea ei sisifică, a învăţat singură să scrie, dar nu mai mult de atât. Însă nu trebuie să căutăm la vremea aceea, cum nici în ziua de azi, intelectuali de panteon printre rapsozii populari.
În mod cert, Maria Lătăreţu avea o memorie fabuloasă. Avea în repertoriu peste o mie de cântece. Avea un instinct artistic infailibil. Fără studii fiind, cu atât mai puţin muzicale, simţea valoarea artistică şi îşi alegea în repertoriu numai cântecele cu adevărat valoroase. Ea însăşi era o creatoare despre care specialiştii nu se sfiesc să spună, însă numai între ei, că avea geniu. Doar câţiva mai curajoşi, precum Johnny Răducanu, susţin cu fermitate că Măria Lătăreţu a fost cea mai mare cântăreaţă de muzică populară a românilor.

Ioan Cobâlă: O piesă folclorică are o durată îndelungată în care trece de la unul la altul, este mereu îmbogăţită, finisată, până ajunge la o formă stabilă, definitivă. La Maria Lătăreţu ieşea din prima. Poate nu direct diamant, dar, oricum, la un nivel înalt. Ea ardea etape de zeci sau sute de ani. Geniu. Sclipiri de geniu. Un cântec de-al ei, când îl auzeai prima oară, începeai să-l fredonezi, parcă îl ştiai de mult.

Multe cântece despre care credem că vin din creaţia folclorică, din popor, sunt de fapt create, cu muzică şi text, de Maria Lătăreţu. „Lie, ciocârlie”, „M-a făcut mama oltean”, „Lung e drumul Gorjului”, „Şi-au pornit olteni la coasă”, „La Tismana-ntr-o grădină”, „Mai ţii minte, măi, dragă Mărie”, „Dor de mamă”, „Tu, mamă, când m-ai făcut”, „Hei, lună”, „Bistriţă, apă zglobie” sunt toate creaţiile ei. În 1965 a fost primită în Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi a înscris 104 piese proprii. Însă e de presupus că încă multe altele, create şi cântate în aproape 40 de ani de carieră, intrate deja în folclor, nu au fost puse pe note şi nu au fost înscrise oficial ca fiind creaţiile ei.

Ultima noapte
Seara, după spectacolul din comuna Corni, Maria Lătăreţu revine la Botoşani şi rămâne peste noapte în apartamentul soţilor Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei.

Ioana Lătăreţu: Refuz şi acum să cred că mămica a dormit în noaptea aceea la Laura Lavric.

În cartea „Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche”, scrisă împreună cu publicistul gorjean Dorin Brozbă, Ioana Lătăreţu ignoră complet mărturia Laurei Lavric, dintr-o mărturisită antipatie personală faţă de aceasta. Din păcate, şi celelalte două cărţi care s-au scris despre marea cântăreaţă – „Maria Lătăreţu şi cântecele sale” de Marin Brînaru şi „Maria Lătăreţu” de Ion Mocioi – trec pe lângă martorii oculari, altminteri primii în ordinea credibilităţii. Cel puţin, Ion Mocioi reuşeşte să îngrămădească în foarte puţine pagini incredibil de multe neadevăruri adunate din gura lumii, presupuneri de-ale sale ori ficţiuni sentimentale preluate de la Ioana Lătăreţu. Maria Lătăreţu încă îşi aşteaptă biografia veridică şi exegeza muzicală pe care le merită.
Înainte de culcare, Maria Lătăreţu îşi dă în cărţi, aşa cum obişnuieşte. Nici până la ora culcării nu a mâncat nimic. Se plânge de oboseală şi de durere de cap. Nu doarme toată noaptea.

Miercuri, 27 septembrie 1972
Laura Lavric: Spre dimineaţă, dau nas în nas cu ea. Ieşea de la baie. Şi, săraca, era legată la cap cu o cârpă. Zice: „Mă, mamă, n-am dormit deloc toată noaptea. Mă doare capul de înnebunesc”.
Laura Lavric o roagă încă o dată să meargă la spital, aflat chiar peste drum. Doctorii ar fi chiar încântaţi să o îngrijească pe Maria Lătăreţu, cea mai cunoscută şi mai îndrăgită cântăreaţă de muzică populară din România, ar fi chiar o onoare pentru ei. Însă Maria Lătăreţu refuză iar. Spune că, oricât de rău i-ar fi, mai rezistă până la sfârşitul săptămânii, când se va întoarce o fugă la Bucureşti să-i facă pomenirea de un an soţului său. Şi atunci îşi va căuta de sănătate.

Ioana Lătăreţu: „Dacă era acasă, noi ştiam ce să îi facem. Pentru că dânsa, pe fond de oboseală, făcea puseurile astea de tensiune. Şi avea dânsa doctorul familiei, care stătea alături de noi, şi ăsta ştia ce să îi facă: venea cu o seringă mare, îi scotea 250 de mililitri de sânge, îi dădea calmante, o liniştea, o culca şi gata”.

Până la amiază, Maria Lătăreţu bea doar un ceai. Îşi dă pasienţe, nu iese din casă. Le povesteşte tinerilor Laura şi Mitică viaţa ei. Îi dau lacrimile când pomeneşte de Măriuţa, fetiţa ucisă de un câine turbat. Cei doi, admiratori ai marii artiste, sunt uimiţi să afle câtă suferinţă e stăvilită în spatele veşnicului ei zâmbet.
Nu se mai face repetiţie. Orchestra şi cei patru solişti: Maria Lătăreţu, Laura Lavric, Ion Luican şi Ionel Schipoancă pleacă din Botoşani spre Româneşti, la primul spectacol, urmând ca după aceea să cânte în localitatea vecină, Ştefăneşti.

Ionel Schipoancă: „Am plecat pe la două, trei. Că ne duceam mai înainte, să ne vadă lumea că am ajuns. Până puneam instalaţia, până ne schimbam de spectacol, ne aşezam pe scenă, trecea timpul. Noi aşa ajungeam, cam cu o oră înainte de spectacol. Le ziceam la copii: măi, vrei să intri la spectacol? Du-te şi anunţă până în capătul satului că au venit artiştii. Dar lasă căciula aici. Şi când vii, îţi dau căciula înapoi şi te bag în sală fără bilet. Aşa făceam”.

Autobuzul Filarmonicii, o rablă care speria lumea cu huruitul când trece prin sate, are nevoie de o oră să străbată cei 54 de kilometri pe un drum pietruit, numai gropi, până în comuna Româneşti, în nordul judeţului, la graniţa pe Prut cu Basarabia.

Maria Lătăreţu stă singură pe două locuri, pe a doua banchetă din spatele şoferului. E faţă în faţă cu Ion Luican şi cu Ionel Schipoancă, iar în spatele ei stau Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei. Suferă în continuare. Stă cu capul lipit de parbriz. Spune că îi face bine hurducatul autobuzului, îi mai trece durerea din tâmple. Îl roagă pe şofer să-i caute nişte lipitori pe malul Prutului, când vor ajunge în Româneşti. Vrea să şi le pună pe cap, să-i sugă sânge, şi astfel se va simţi mai bine. Este o metodă pe care o utilizează şi acasă, în Bucureşti, unde are mereu la îndemână, în frigider, o sticlă de lapte plină cu lipitori. „Vai, doamnă, mor dacă vă văd cu râmele alea pe faţă”, îi spune Laura Lavric. Ion Luican o tachinează pe Maria Lătăreţu, face glume licenţioase, şi cei din autobuz râd, râde şi ea. Autobuzul ajunge în Româneşti în jurul orei 16:00.

Căminul Cultural din Românești, devenit azi ”Centrul Cultural Maria Lătărețu”

Ioana Lătăreţu şi Dorin Brozbă, coautorii cărţii „Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche”, notează la pagina 76:
„Miercuri, 27 septembrie 1972, în comuna Româneşti era mare fierbere. După-amiază, de la ora 16:00, pe scena Căminului Cultural urma să cânte însăşi Maria Lătăreţu, celebra privighetoare a cântecului românesc, pe care mulţi o văzuseră doar la televizor sau o ascultaseră la radio sau de pe discurile ELECTRECORD. Cererea de bilete a fost atât de mare, încât forurile cultural au transformat spectacolul de fapt… în două spectacole: unul de la ora 16:00, iar celălalt de la ora 18:00”.

Dumitru Amarghioalei: „Nici n-a fost vorba de două spectacole la Româneşti. Păi noi aveam contract clar, program bătut în cuie. Aveam întâi spectacol la Româneşti, de la 5 la 7, pe urmă aveam al doilea spectacol, de la 8, în Ştefăneşti”.

Maria Lătăreţu coboară prima din autobuz. O întâmpină Victoria Lascarache, directoarea Căminului Cultural. Victoria Lascarache trăieşte. E o bătrână distinsă şi elegantă, pe care sătenii o salută cu respect.

Victoria Lascarache: „I-am luat geamantanul şi am condus-o în culise, în spatele Căminului Cultural. Era obosită, i s-a părut că mergem prea mult cât am ocolit căminul. I-am zis că nişte profesori ar dori autografe, dar a zis că e foarte obosită şi vrea să se odihnească. Am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva şi a zis că nu, o să-mi spună dacă are nevoie. Şi atunci am lăsat-o singură şi am început să primesc oamenii în sală. Am vorbit cu Luican şi mi-a spus că ea s-a simţit foarte rău la Botoşani şi el i-a zis: Marie, nu mai veni şi tu la Româneşti, cântăm numai noi, dar ea a zis că nu, că e cap de afiş şi nu se poate să nu vină…”

Căminul Cultural şi Primăria sunt în aceeaşi clădire. Culisele sunt, de fapt, două camere de oaspeţi ale Primăriei. Din scenă se ajunge într-o săliţă, iar de acolo, în cele două cămăruţe. Într-o cămăruţă sunt un pat, din cele ca de spital, şi o masă. Maria Lătăreţu este lăsată singură în această cămăruţă, ca să se schimbe în costumul de scenă şi să se odihnească, iar ceilalţi trei solişti folosesc împreună camera alăturată. Maria Lătăreţu nu mai iese ca de obicei să stea de vorbă cu sătenii. Era cunoscută până în ultimul cătun unde exista un radio, un televizor sau un patefon ori un pick-up. Rămâne în culisă, întinsă pe pat, până când orchestra se aşază în scenă şi se aud instrumentele la acordaj.

Scena căminului din Românești

Dumitru Amarghioalei: „Ea ne-a chemat înainte de spectacol. A venit pe scenă la noi, că noi ne aranjam pupitrul, scaunele şi, spre surprinderea noastră, ne-a rugat să dăm toate tonalităţile cu un ton mai jos. Dacă, de exemplu, ea cânta în Fa major, să dăm în Mi major. Că n-o ajuta vocea. Nici atunci nu ne-am gândit că e ceva grav şi cum se va termina, tragic, acel spectacol”.

La ora 17:00 începe spectacolul. Trebuie să dureze cam o oră şi jumătate, o oră şi trei sferturi. Fiecare solist cântă cinci-şase melodii, plus un solist instrumentist din orchestră. Ca şi cu o zi înainte, la Corni, Laura Lavric deschide spectacolul. Urmează Ionel Schipoancă, apoi Maria Lătăreţu, iar Ion Luican încheie. „Cântam aşa: fată-băiat, fată-băiat”, precizează Ionel Schipoancă.

De aici începe legenda.

Placa comemorativă

Aici a murit Maria Lătăreţu. A murit pe scenă, cântând. Asta spune, în cuvinte mai scorţoase, placa de marmură de pe Căminul Cultural din comuna Româneşti – Botoşani. „Pe scena din această instituţie, în plin spectacol artistic, s-a sfârşit din viaţă, la 27 sept. 1972, în etate de 61 de ani, MARIA LĂTĂREŢU, privighetoarea nepereche a cântecului popular românesc”.

Dar n-a fost aşa.
Gheorghe Huţanu, primar, Româneşti: „Unii spun că a murit pe scenă, alţii că a murit în camera de oaspeţi, după spectacol. Nu ştii pe cine să mai crezi. Pe placa de marmură scrie că a murit pe scenă, fiindcă aşa a vrut să scrie nora ei, Ioana Lătăreţu. Şi toată lumea de aici spune că a murit pe scenă. Şi dacă n-a murit pe scenă, ce te mai pui pentru câţiva metri distanţă? Nu contează”.

Gheorghe Huţanu se gândeşte să aşeze şi o statuie în faţa Căminului Cultural, pe banii săi. Are de unde, că el cu familia sa stăpânesc toată comuna. Cam acolo să fie, cu faţa spre Prut. Şi înaltă: s-o vadă toţi care trec pe stradă. În felul acesta ar întări legenda care face renumele comunei. Altfel, zice primarul, numai cu poetul Titus Chiriac, mort de băutură, şi care nici n-a lăsat o operă scrisă, ce identitate culturală să aibă Româneştiul? Bine-ar fi să fie o statuie reuşită, nu un kitsch, ca bustul penibil din curtea casei memoriale din Bălceşti, Gorj.

Au fost sute de localnici la acel ultim spectacol, mulţi mai trăiesc şi azi şi toţi se jură că au văzut-o pe Maria Lătăreţu căzând pe scenă, aşa cum stă scris şi în marmură. Oamenii de acolo par să aibă nevoie de această legendă. A fost un eveniment unic al comunei, dar şi al vieţii lor. Mulţi care n-ar şti să spună ce au făcut în viaţă, se legitimează cu acel moment: „Am fost acolo. Maria Lătăreţu a murit în faţa mea”. Spun că au fost la spectacol şi cei care n-au fost. Şi cei cărora atunci abia le dădeau dinţii. Ba chiar şi unii care nici nu erau născuţi.

Maria Ciornea, secretara Primăriei, declară în cartea „Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche” şi susţine şi azi:
„Maria Lătăreţu încheia spectacolul cu ultima dumisale creaţie, «Vă las cântecele mele». Când totul părea că decurge normal, dintr-odată dânsa a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit instantaneu pe scenă”.

Ioana Lătăreţu: „Iniţial a fost organizat un singur spectacol. Dar fiind cerere mare, s-a mai programat unul. A cântat la primul spectacol, a cântat la al doilea… la al şaptelea bis a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit pe scenă. A fost luată pe braţe de colegi, unul dintre ei fiind marele, regretatul şi neuitatul Ion Luican”.

Victoria Lascărache: „A început primul spectacolul cu «Vă las cântecele mele». Al doilea spectacol nu s-a mai ţinut. Şi de la primul cântec a scos un ţipăt de durere. Tare de tot a ţipat… îîîuuuu…. După care probabil că a căzut. Sau au prins-o muzicanţii. S-a tras cortina şi nu s-a mai văzut”.

Maria Lătăreţu cântă după Laura Lavric şi după Ionel Schipoancă. Ca de fiecare dată, înainte de a intra în scenă, spune o rugăciune, îşi face cruce şi bate mătănii. Ea nu doar cântă pentru 240 de lei pe un spectacol, conform contractului, ea îndeplineşte un ritual sacru: cântă. Şi de această dată, fără nici un efort vizibil, cântă perfect, cu un ton mai jos, toate cele cinci sau şase cântece. Încheie cu „Vă las cântecele mele”. E ultima ei creaţie. Ultimul cântec. Se înclină, mulţumeşte publicului, iese din scenă în apluze şi se duce în culisa ei. Imediat, intră Ion Luican, fără să se tragă cortina între cei doi. Luican îşi începe recitalul cu „M-a făcut mama oltean”. Este una dintre primele creaţii ale Mariei Lătăreţu. A imprimat-o în 1937 pe cilindru de ceară la arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, sub îndrumarea etnomuzicologului Constantin Brăiloiu.

Dumitru Amarghioalei: „A decurs foarte frumos recitalul ei, foarte frumos. Nu a scos nici un ţipăt în timpul spectacolului. Eu eram acolo, pe scenă, la doi paşi. Am văzut totul. Doamna Maria a cântat şi a ieşit pe picioarele ei din scenă. N-a mai fost nici un bis. A ieşit şi a intrat Luican”.

Ionel Schipoancă: „N-a murit pe scenă. A murit în culise. Luican a continuat să cânte, el nici nu a ştiut că a murit”.

Laura Lavric: „Eu cântasem, cântase Schipoancă, cântase şi doamna Maria… A ieşit şi i-am spus: «Doamna Maria, dar ce mult aţi cântat! Da, zice, că am simţit, mă, mamă, că moldovenii ăştia aşa tare mă iubesc şi mă doresc, am cântat…» Zic: «Doamna Maria, nu ne dezbrăcăm. Rămânem în costumele naţionale, ne luăm numai hainele pe noi şi mergem la al doilea spectacol, că distanţa nu-i mare». Zice «da» şi se duce în cameră la ea”.

Ionel Schipoancă stă după cortină şi îl ascultă pe maestrul Ion Luican cântând „De-aş mai avea acuma vreo douăzeci de ani”. Laura Lavric stă în culisa a doua, care comunică direct, fără uşă, cu camera în care se află Maria Lătăreţu. La un moment dat, aceasta intră în camera Laurei Lavric cu o pastilă în mână. Se uită dezorientată în jur. Se priveşte în oglindă. Îi spune Laurei Lavric: „Cred că mi-a plesnit o arteră la cap”. Tânăra interpretă rămâne împietrită de uimire. Maria Lătăreţu plânge. Stă cu pastila în mână şi se priveşte în oglindă. Se apleacă şi îşi ia un pahar cu apă din găleata aflată pe masă. Bea pastila şi, fără nici un cuvânt, se duce înapoi în camera ei.

Laura Lavric: „S-a dus dincolo, chiar aşa: în costum naţional şi cu pardesiul pe deasupra, şi s-a întins în pat. N-au trecut câteva secunde şi aud un răcnet… cred că cel mai mare răcnet pe care l-am auzit în viaţa mea de la un om”.
Laura Lavric sare până la deschizătura cât uşa dintre cele două camere. O vede pe Maria Lătăreţu întinsă în pat, nemişcată, cu o mână atârnând pe lângă pat. O umbră vânătă îi inundă faţa. „Doamna Maria, doamna Maria!”. Nu răspunde. Nu mai respiră. Maria Lătăreţu nu mai este. A murit cu cântecul pe gură, la câteva minute după ce a cântat ultimul ei cântec, testamentul ei artistic: „Ca mâine mă duc din tine,/ Lume, dragă lume,/ Ştiu că nu vă pare bine,/ Lume, draga mea./ Vă las cântecele mele/ Să vă petreceţi cu ele, /Lume, dragă lume./ Că omu-i ca frunza-n vânt,/ Când cade jos pe pământ./ O plouă şi-o bate vântul,/ Se-amestecă cu pământul,/ O suflă vântul pe toată,/ Parcă n-a fost niciodată”.

Laura Lavric și soțul ei Dumitru Amarghioalei veghează trupul neînsuflețit al Mariei Lătărețu

Este puţin după ora 18:30. Cea mai plauzibilă oră. Certificatul constatator nu s-a păstrat. I s-a pierdut urma o dată cu desfiinţarea dispensarului comunal.
Speriată, Laura Lavric se duce şi-l cheamă pe Ionel Schipoancă: „Vino, vino, că moare doamna Maria!”.

Ionel Schipoancă: „Numai Laura Lavric era în culise, atât. Şi m-a chemat pe mine, care eram la cheutoarea cortinei, îl ascultam pe Luican. Hai, că moare doamna Maria! Eşti nebună? Acum am vorbit cu ea! Când am ajuns, era moartă. Avea aşa o boabă de sânge în colţul gurii. Am pus mâna pe ea, coană Mario, coană Mario! Nimic!”.

Instrumentiştii observă agitaţia din culise şi încep să se agite şi ei, neînţelegând ce se întâmplă. Văd şi spectatorii că se petrece ceva neobişnuit pe scenă şi încep o vânzoleală care îl face pe Luican să oprească spectacolul. Abia acum se trage cortina.
Laura Lavric strigă după un doctor. Nu e nici un doctor în sală, doar tehnicianul veterinar Neculai Pavlovici. Întâmplător, fost coleg cu Laura Lavric la Şcoala Tehnică veterinară din Rădăuţi. Încearcă să o resusciteze. Îi face respiraţie gură la gură, îi îndoaie şi-i dezdoaie braţele. Zadarnic. Îl regăsim pe Neculai Pavlovici în curtea casei sale din marginea oraşului Botoşani, unde s-a mutat la câţiva ani de la moartea Mariei Lătăreţu.

Neculai Pavlovici: „A cântat Maria Lătăreţu… Parcă o văd cum se ţinea de trepiedul ăla şi se clătina în faţă, în spate… Termină de cântat, vine Ion Luican. N-a căzut pe scenă. A cântat, a plecat pe picioarele ei de pe scenă şi s-a dus în camera de oaspeţi. Dintr-odată, apare Laura Lavric. Cine poate să dea primul ajutor, că Maria Lătăreţu moare! M-am dus eu înăuntru… Ea era pe pat în camera de oaspeţi la Consiliul Popular, cu faţa-n sus… M-am dus la dânsa, am cuprins-o, i-am suflat în gură, i-am apăsat pe piept, i-am făcut respiraţie… mi-aduc aminte că avea nişte mărgele frumoase la gât, aşa… Nu mai ştiu cui i-am spus să se ducă după doctoriţa umană, că era dispensarul oleacă mai jos. Până a venit doctoriţa, până nu ştiu ce, ea s-a răcit, gata a fost. Eu zic că, dacă era un doctor acolo, scăpa!”.

Ioana Lătăreţu: „La un moment dat s-a pus problema dacă a fost o moarte naturală. A fost chemată Miliţia”.

Echipajul de Miliţie de la Botoşani vine târziu, când deja s-a întunecat. Se iau probe din apa din care a băut Maria Lătăreţu. Miliţianul criminalist face fotografii. Două dintre ele apar acum pentru prima oară, în Jurnalul Naţional: Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei veghind la căpătâiul Mariei Lătăreţu şi orchestra cântând sub geam.
Următorul spectacol, cel de la Ştefăneşti, este anulat, ca de altfel şi întregul turneu. Artiştii rămân lângă Maria Lătăreţu până pe la patru dimineaţa, când echipajul criminalistic îşi încheie investigaţia. Îi aprind lumânări, îi cântă la geam. Sătenii se adună şi o plâng. Cineva aduce o sticlă cu rachiu de sufletul răposatei.

Joi dimineaţă, trupul Mariei Lătăreţu este mutat cu o căruţă la dispensarul comunal, o sută şi ceva de metri mai la vale. Joi seară, după 24 de ore de la deces, se face autopsia chiar acolo, la dispensar, şi este stabilit oficial motivul morţii, menţionat în certificatul de deces nr. 13 din 28 septembrie 1972: hipertensiune arterială ASC.

Valeria Leonte

Valeria Leonte, 89 de ani: „Eu am fost acolo, la dispensar, şi am spălat-o după autopsie… I-am cumpărat o pereche de ciorapi şi un furou… Al ei era murdar de sânge. Nu-i adevărat că a fost multă lume cu flori. Nu era voie să intre oricine în camera aceea. Nu îndrăznea lumea să intre”.

Ioana Lătăreţu: „De la Româneşti a fost dusă la Botoşani şi depusă la Teatrul «Mihai Eminescu», unde tot oraşul s-a perindat la catafalc şi a depus flori… Vestea că a murit Maria Lătăreţu s-a răspândit fulgerător. În drum spre Bucureşti, în toate localităţile, oamenii ieşeau cu flori înaintea maşinii”.

Gică Bălan, şofer: „Eu am condus maşina cu sicriul Mariei Lătăreţu de la Botoşani la Bucureşti. Am mers noaptea, n-am avut nici o oprire, nu ne-a ieşit nimeni în întâmpinare”.

Ioana Lătăreţu: „A fost şi din cauza oboselii, şi a stresului… Viaţa sa a fost un lung şir de tragedii, iar ultima dintre ele a fost moartea soţului său. Eu o găseam de foarte multe ori plângând… şi repede îşi ştergea lacrimile ca să nu o văd eu. A avut presentimentul morţii… Cu o lună şi ceva înainte de a muri a adus o maramă de la Tismana… Asta e marama de moarte, a zis… Mi-a şi zis: să nu mi-o înfăşori pe cap, să mă strâng cu ea de gât pe lumea cealaltă, să mi-o aşezi în lungul tronului, că aşa zic oltenii la sicriu… Şi să nu-mi pui pantofii de scenă, că ăia mă strâng. Cu exact o lună înainte de a muri, a visat-o pe Sfânta Parascheva. I-a zis în vis că a venit să o ia. Şi mămica s-a rugat: mai lasă-mă o lună măcar, că am nepoţelul mic, trebuie să intre la liceu… Şi Sfânta Parascheva i-a zis: Marie, pentru rugăciunile şi pentru credinţa ta, te mai las o lună. Şi exact după o lună a murit. Uitaţi ce presentimente a putut să aibă!”.

Maria Lătărețu este inmormântată în cimitirul Sfânta Vineri din București.

MARIA LĂTĂREȚU – nume naștere: Maria Borcan
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII:
7 noiembrie 1911, com. Bălcești, jud. Gorj
DATA ŞI LOCUL MORȚII:
27 septembrie 1972 / 60 de ani, com. Românești, jud. Botoșani (certificat de deces)
CAUZA DECESULUI:
hipertensiune arterială ASC
A FOST:
cântăreață, creatoare de folclor

 

Do­cu­men­tarul „Ma­ria Lătăreţu. Ul­ti­mul cântec, ulti­ma zi”, reali­zat de Viorel Ilişoi.

Maria Lataretu. Ultimul cantec, ultima zi from Viorel Ilisoi on Vimeo.

Sursa: jurnalul.ro

3 gânduri despre “Maria Lătăreţu. Ultimul cântec, ultima zi

  1. despre privighetoarea gorjului. va ramine in inimile noastre imprimata pe casete audio si sidiuri de colectie . eu ma nascusem in 1976 la medgidia in judetul constanta in 82 ne mutasem definitiv ca cetateni ai orasului constanta aveam un lp vinil. cu maria lataretu. . pe coperta scria mare ” va las cantecele mele ”]. melodie care a fost din nou inregistrata in 2008 intrun sidiu de colectie si pe care il am ascult cu multa pasiune cantecele ei pe aceste sidiuri audio. de colectie. cantecul ei l- am invatat direct de pe sidiu audio. ]/ iar melodia este scrisa intrun pliant de la ziarul jurnalul national din 2008 . pentru mine maria lataretu. va ramine in inimile noastre de romani. sant un tinar din dobrogea am 36 de ani. si imi place de mic copil acest gen muzical. ” va las cantecele mele lume draga lume sa va petreceti cu ele lume draga mea ca maine ma duc din tine lume draga lume stiu ca nu o sa va para bine lume draga lume va las cantecele mele lume draga lume inima si sufletul lume draga mea.

  2. o alta melodie celebra a mariei lataretu este la stejarul dupa plai o melodie andragita de noi si pe care o cantam cu multa placere aceasta melodie este an mai multe versiuni in interpretarea altor solisti constantin lataretu vasile tapota lataretu lucia geambasu din arges si mihai sima din craiova . acestia sant noua generatie de tineri mostenitori ai mariei lataretu . privighetoarea gorjului. iata si versurile la stejarul dupa plai pe mandra mi o asteptai asteptai si nu venii mai ma lua somnul si adormii ca sa mi potolesc amarul ma apucai sa tai stejaru. cand sa dau cu securea padurea toata striga stai voinice nu l taia mai nu te rupe inima nu l vezi cat e de frumos mai. sa fii codru de falos 17 oct 2012 semneaza titi cristian george din judetul constanta .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s